Cristina Chevereșan este profesor doctor abilitat la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură, cultură și civilizație americană. Director al masteratului și al Centrului de Studii Americane, alumn și ambasador Fulbright, a fost Visiting Professor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția în 2019. A participat la cursuri de specializare la instituții prestigioase din străinătate precum Cornell University (School of Criticism and Theory), University College Dublin sau Salzburg Global Seminar. Seria de burse câștigate a culminat cu un stagiu de cercetare Fulbright Senior la Harvard University.
A publicat mai multe cărți în română și engleză și numeroase articole, recenzii și interviuri în reviste naționale și internaționale. A coordonat, editat și tradus o serie de alte volume. În 2020 a obținut Premiul Cartea anului pentru critică și istorie literară, eseu, acordat de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor.
Cristian Pătrășconiu: Călătorești, deci exiști?
Cristina Chevereșan: Nu știu dacă afirmația poate fi la fel de serioasă sau pretențioasă ca aceea a lui Descartes. Totuși, așa cum ființa cugetătoare e, prin definiție, capabilă de gândire analitică și critică (atât de necesare, mai ales în vremuri tulburi precum acestea pe care le traversăm), ființa călătoare poate, la rându-i, contribuind semnificativ la cunoașterea și înțelegerea lumii. Mai întâi pentru sine, apoi pentru cei cu care simte bucuria, deschiderea ori, pur și simplu, nevoia să-și împărtășească explorările. Rațiunea și îndoiala stau în considerabilă măsură la baza unei existențe complete și complexe. Ca să revenim în registrul mai relaxat al străbaterii lumii, însă: da, pe parcursul anilor călătoria a devenit tot mai mult un element definitoriu în ce mă privește. E greu să-mi imaginez un nou an fără să am măcar o idee pe unde mă va purta, fără entuziasmul și anxietatea anticipației ori motivația pe care mi-o dau noile locuri și aventuri.
Călătoria: un hobby? o obsesie? o vocație? o „fandacsie“?
Niciuna întru totul, probabil câte puțin din fiecare. Am crescut în anii cei mai întunecați ai finalului de ceaușism, când evadam cu ochii minții prin biblioteca bogată și variată a părinților și bunicilor, ce includea și mostre de travel writing. Prin natura și experiența familiei, preponderent literatură română, engleză și americană, suplimentată de tomuri numeroase din ceea ce acum s-ar numi world literature (îmi amintesc evadări cu Jules Verne sau Homer, Stevenson, Twain, Hemingway, apoi Forster, Kerouac, Steinbeck și atâția alții). Plus albume de artă, cărți de medicină, atlase geografice (bunicul, chirurg pe front, ajunsese în condiții crunte în zone dintre cele mai neașteptate). Casetele cu povești strecurate clandestin mă făceau și ele să visez cu ochii deschiși și bărbia pe măsuța unde odihnea micuțul casetofon, el însuși unealtă potențial subversivă a „globalizării“. Nu e de mirare că în decembrie 1989 am simțit că lumea mi se deschide și mi-am promis că nu voi uita niciodată să fiu recunoscătoare pentru acest miracol.
Zis și făcut. Am fost printre primii elevi olimpici care au avut ocazia să reprezinte România la Euroscola, program al Parlamentului European ce m-a dus la Strasbourg. În băncile unde știam că se dezbate, decide, votează parcursul democratic al Europei pe care mi-o doream, mi-a fost clar că acolo e locul meu, al nostru. Ulterior, prin concurs, am ajuns între studenții care au inaugurat participarea universităților românești la fenomenalul program Erasmus. Am petrecut un semestru la Bruxelles, în inima Bătrânului Continent, unde am învățat ce înseamnă să interacționezi și să conviețuiești cu naționalități dintre cele mai diverse. Să fii, înainte de orice etichetă grăbită sau scrupulos aplicată, om: sensibil, educat, altruist. Să iei aminte la celălalt, să te cultivi studiind amănuntele ce ne compun identitatea: de la apariție, limbaj, interacțiune, atitudine socială și civică, la preferințe gastronomice sau muzicale, înclinații artistice, modalități pragmatice ori boeme de a te exprima. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să crești, să ți se deschidă mintea și sufletul.
Atunci am realizat, cred, că voi lupta cu tot ce pot să acumulez, construiesc, respir pentru ca genul acesta de experiență să nu mai fie stăvilit de bariere artificiale. Drumul meu trebuia să fie unul unde profesia se va îmbina cu străbaterea globului și întâlnirea la cald cu toate acele culturi, civilizații, istorii în perpetuă mișcare pe care nu le cunoșteam prin studiu teoretic, dar pe care tânjeam să le transform din reverie în realitate. În termenii provocării tale: poate a fost începutul obsesiei pentru extinderea de orizonturi, transformată treptat în vocație. Am avut șansa unei cariere care să mă poarte la evenimente, congrese, stagii de cercetare ori predare, schimburi de experiență unde utilul și plăcutul coexistă, iar îmbogățirea nu ține strict de domeniul de activitate. E și de natură culturală, spirituală, de creare și cultivare a unor relații ce n-ar avea cum să se nască altfel.
S-a dezvoltat astfel și hobby-ul, pasiunea insațiabilă de a vedea cu ochii mei cele mult mai mult de șapte minuni ale lumii fascinante prin care avem limitatul privilegiu să trecem. Cunoscuții îmi știu încăpățânarea de a folosi creativ orice oportunitate de a adăuga la itinerariile de suflet, deci tot posibilul să pară o fandacsie, o excentricitate concretizată de acum și prin scris: modul meu de a deschide fereastra ce mi-a fost rezervată și a împărți darul și cu alții, care poate-l așteaptă dar nu l-au primit încă.
Destinații (super)cunoscute, drumuri bătătorire sau trasee aproape anonime, locuri care nu sunt valorizate și bonificate monden-turistic (există o anume mondenitate și în turismul cultural…)?
Câte ceva din toate. Călătorind „cu treabă“ și „fără treabă“ singură sau cu o companie preponderent feminină (mama, din partea a căreia de familie am moștenit dragostea de drumuri vechi și noi, ori grupul de amice dispuse să se desprindă de joburi, familii, griji cotidiene pentru câte o gură de aer proaspăt), îmi stabilesc adesea cartierul general într-un oraș mare, bine conectat, cu oportunități multiple de mișcare pe cont propriu. Nu conduc; nu mă văd nici în drumeții, ascensiuni, cu autostopul sau cortul pe coclauri. Îmi cunosc limitele, îi citesc cu admirație și gelozie amicală pe călătorii ce au parte de alt tip de imersiune. Nu mă înscriu însă câtuși de puțin în categoria turistului par excellence. Trec dincolo de „obiective“ și Top Ten-uri, cercetez, (mă) documentez, planific, onorez sugestiile localnicilor, pe care vreau să-i descos la ei acasă, la masă, în atelierul de creație, la birou sau în sala de curs, acolo unde intru cu adevărat în contact cu pulsul autentic al lucrurilor sau ecourile erelor trecute. Nu disprețuiesc din principiu marile repere (instituții, muzee, castele, grădini, locuri de pelerinaj ori destindere prin definiție), dar țin să adaug micul stabiliment aparte, galeria de nișă, cafeneaua cu produse locale, piețele de artizanat, atelierele sau rezervațiile de care lumea uită în goana după fotografii „obligatorii“, colțurile unde te simți singur cu tine, natura, timpul, istoria cea (prea) mare.
Unde n-ai fost încă, dar știi cu siguranță că nu vei merge? Și unde ai călătorit și știi cu certitudine că nu vei mai merge niciodată?
Încerc să nu am prejudecăți culturale sau geografice, să fiu deschisă la orice experiență ce-mi poate aduce trăiri și cunoștințe. Recunosc, însă, nu sunt aventurierul extrem. Am nevoie de stabilitatea și plasa de siguranță a unei infrastructuri, cu mijloace de comunicare funcționale ori specialiști care, în medii nefamiliare mie, să se ocupe de traseu și să aleagă cele mai potrivite metode de a reduce la minim posibilitatea de incidente. Mă străduiesc să evit zonele de conflict sau pe cele cu ale căror regimuri și politici nu rezonez, ale căror economii nu înțeleg să le susțin prin mica mea contribuție, deși sunt perfect conștientă că peste tot există oameni simpli, sinceri, muncitori, de cele mai multe ori ignorați de decidenți, care-și fac treaba și păstrează exact tradițiile ce ar merita descoperite în condiții de deplină libertate și onestitate. Nu cred că există loc din cele vizitate deja unde nu m-aș întoarce. Chiar dacă relaționarea variază și influențează decisiv memoria afectivă, nu regret experiențele avute până în prezent.
Cum se pregătește o călătorie culturală? O călătorie despre care știi că va deveni – nu carte, ci – parte din carte? Ești o călătoare din instinct, impulsivă (să zic în alte cuvinte: pui un deget pe hartă, în funcție și de buget!) sau una mai degrabă calculată, cu agendă migăloasă, care știe cu mult timp înainte nu unde își dorește să ajungă, ci unde chiar va ajunge?
N-am conștientizat niciodată metodic și metodologic că-mi voi transforma neapărat călătoriile în scris. Nici nu o fac mereu. E o meteahnă cultivată, un acquired taste, o nevoie de a-mi aminti și de a reveni pe propriile urme, răspunsul la provocări venite de la apropiați. Deci nu partea de carte o pregătesc. Călătoria, însă, da. Nu-mi permit luxul de a pune degetul pe hartă și a spune „asta e următoarea destinație“, oricât de mult mi-ar plăcea. Pe de o parte, încerc să îmi orientez deplasările profesionale de așa natură încât, după îndeplinirea îndatoririlor, să am ocazia să explorez teritorii neexperimentate anterior. Aleg atent destinațiile mobilităților de predare, încerc să mă bucur din plin de oportunitățile pe care meseria de profesor ți le poate oferi, cu condiția de a activa într-un sistem sănătos, interconectat, cu parteneriate viabile și valori solide, ce vizează cooperarea și aprecierea reciprocă, nu intoleranța și izolaționismul.
Pe de altă parte, când e vorba de vacanțe și călătorii „de plăcere“, nu pot să nu iau în considerare timpul limitat ce ni se oferă și dorința de a admira, trăi, gusta, simți cât mai multe, de a rezona (sau nu) la sursă cu modele de civilizație diferite, dar nu mai puțin meritorii. Bugetul e departe de a fi nelimitat, iar perioadele libere în sistemul educațional – fixe, deci am atât constrângeri, cât și avantaje. Nu-mi pot lua concediu după bunul plac sau prin negociere când se ivește o ofertă tentantă, cum se întâmplă în alte domenii. În schimb, îmi exploatez instinctele organizatorice. După câteva idei impulsive și o listă scurt(at)ă de priorități, las partea calculată să preia controlul pentru aranjamentele practice: studiul mijloacelor de transport, cazărilor, recenziilor, amplasării eficiente pentru deplasarea în spațiu, oferta culturală, raportul preț-calitate și alte asemenea. Nu sună la fel de romantic precum aventura în sine, dar asigură un nivel de fezabilitate, confort și control al stresului relaxant în sine.
Pentru orice tip de călătorie, am răbdare. Citesc enorm, tot ce-mi pică în mână sau pot scotoci din sursele la care am acces. Nu vreau să ratez nimic din ce-mi stă în putere și îmi doresc să pot face. Rămân întotdeauna lucruri „pe data viitoare“, dar mă conving că poate fi o experiență unică. Mă mobilizez mai rapid decât acasă, las în urmă personajul static-contemplativ, ies din carapace, activez resursele de energie, acumulez cantitate și calitate contra inevitabilului cronometru.
Notezi? Ai mereu un carnețel cu tine la îndemână? Sau pui vorbe în timp real pe vreun dictafon – cred că și pe telefon, acum e mult mai simplu – pentru a scrie mai apoi (despre) ceea ce vezi?
Nu e, probabil, o întâmplare că textele mele de călătorie au ajuns să fie acompaniate de imagini. Aversiunea mea față de tirania invazivă a telefonului e notorie printre cunoscuți, la fel și iubirea pentru aparatul foto clasic. Carnețelul și laptopul pe care le am la îndemână acasă sunt mai greu de mânuit în plină traiectorie. Prin urmare, de cele mai multe ori, surprind imagini în cascadă, din mers. Pe baza lor și a cronologiei oferite de aparatura la zi, reconstruiesc nu doar ordinea vizitelor și evenimentelor, dar și sentimentele, gândurile, reacțiile avute la prima vedere a multora dintre cele – și cei – ce rămân la suprafața memoriei și ajung, până la urmă, în pagină.
Călătoria supremă de până acum? Care e?
Se spune că e imposibil să alegi dintre copii, prin urmare e dificil și decizi între călătoriile în care ai investit energie fizică și emoțională, pe care încă le revizitezi cu ochii minții, te emoționează sau încântă după ani. Ca impact direct, Rio de Janeiro rămâne orașul agățat între cer, pământ și ape unde am avut senzația scufundării într-un tablou. Nu crezusem că poate arăta atât de fantastic precum în fotografiile ce par prelucrate sau create de inteligența artificială. Pe de altă parte, mă ocup de Studiile Americane, deci SUA e un obiect-continent al fascinației personale și profesionale, încă neepuizat. Poate părea bizar, deși am vizitat țara în multe regiuni și contexte, n-a ajuns subiect de volum agregat. Încă. Se lasă descoperită lent, ca orice iubire care copleșește. Desăvârșirea e mereu amânată.
Călătoria supremă pe care încă nu ai făcut-o, dar pe care ți-o dorești foarte mult? Cum ar arăta?
Greu de răspuns. Când călătoresc mă transform, mă desfăt, mă încarc. Abia mi-am extins arealul către Asia, Nordul Africii, insulele pline de trecut ale Europei. Americile mi-au captat întotdeauna imaginația, mi-ar plăcea să le străbat de la nord la sud, în ciuda provocărilor logistice și de securitate. Visez la Australia și Noua Zeelandă ca la universuri paralele, de neatins. Totuși, în cele trei decenii și jumătate post-decembriste, așteptările mi-au fost depășite constant, orizonturile s-au lărgit mereu, am ajuns unde nu credeam, speram, îndrăzneam. Îmi doresc ca totul să rămână posibil, undeva, cândva.
Care e anotimpul ideal pentru a călători? Cauți soare pur și simplu sau insule de soare? Dar munte, umbră, răcoare, zăpadă violent de albă? Unde ești tu cel mai mult și cel mai bine, de fapt: la mare sau la munte? Lângă apă sau la înălțime/la înălțimi? Și: ce te atrage mai mult – exotismul natural sau prestigiul cultural?
M-am născut în miezul iernii, pe ger. Detest justificat și corespunzător frigul, ploaia, ninsoarea, monotonia gri a sezoanelor reci. Călătoriile mele ideale se leagă de lumină, căldură, zile fără sfârșit, limpezime a atmosferei: îmi asigură confort fizic și psihic. Sunt o creatură a apei, nu pot trăi fără mări, oceane, râuri, lacuri, bazine. Apreciez aerul tare de munte și spectacolul iernii mai degrabă în cărți sau la televizor; nu jinduiesc s-ajung instantaneu acolo.
Deși (sau poate pentru că) sunt fată de oraș, natura și omul nu încetează să mă uimească în mod egal, prin resursele aparent nelimitate de inventivitate, inteligență, adaptabilitate, talent nativ, simț estetic, practic sau pura căldură și generozitate. Când călătoresc, devin subit un om mai bun, mai atent, mai sensibil, mai perspicace, mai jovial și mai comunicativ, (re)descopăr toate minunățiile pe care surescitarea și presiunile cotidiene tind să ni le ascundă ori umbrească. Am avut și momente neplăcute (întârzieri, anulări, mici conflicte, chiar un rucsac despre care credeam că-mi conține întreaga viață dispărut de lângă mine într-o halucinantă fracțiune de secundă, dar neprevăzutul nu m-a făcut niciodată să-mi doresc să nu-mi mai părăsesc locuința, cartierul, țara. Una dintre cele mai mari temeri și frustrări din timpul pandemiei a constituit-o proiecția apocaliptică a faptului c-aș putea fi condamnată la a nu mai călători în veci. Câte șanse irosite!
Cum se călătorește mai bine: singur sau împreună cu cineva? Călătoria ține de vârsta tinereții? Există o vârstă ideală a călătorului? Și: până la ce vârstă se călătorește?
Voi combina răspunsurile: mai demult, preferam călătoriile solitare. Aveam senzația că mă concentrez mai bine, pot absorbi complet ce mi se oferă, dispun de eficiența și agilitatea necesare pentru a armoniza munca și plăcerea și a-mi construi o agendă imbatabilă, care să nu mă distragă de la nimic din ce mi-am propus. În timp, am început să apreciez compania, împărtășirea rutelor banale sau inedite, încântării, uimirii, greutăților, responsabilităților cu persoane apropiate, cu așteptări și pasiuni similare, cu care pot face echipă, dar și savura, comenta ori invoca ulterior episoade de pomină. Când revizitez, îmi dau seama de vârstele călătorului: observ, notez, conștientizez, reacționez sau mă emoționez la alte detalii, elemente, întâmplări față de acum douăzeci de ani, chiar călcându-mi pe propriile urme. Intelectul și experiența diferă, dar și modalitățile de aprop(r)iere, comunicare, percepție s-au schimbat notabil, de cele mai multe ori în beneficiul celui aflat în mișcare.
Pentru drumeții înnăscuți, nu cred că există o limită în afara celei impuse de considerente fizice. Am câteva cupluri de prieteni europeni și americani de vârste respectabile către venerabile, care-mi demonstrează cu adorabilă obstinație că nu există „nu se poate“. Importante sunt puterea, plăcerea și capacitatea de filtrare și decantare ce vin la pachet cu provocarea la flexibilitate intelectuală și sufletească.
Cum arată o mansardă în Veneția? Dar o lagună?
Nu pot generaliza. Mansarda mea era un vis aievea. Cuibărită sub stele, cu mobilier și țesături din alte vremuri și podele scârțâinde sub grinzile de lemn masiv, deschizându-se către o terasă suspendată. Altana e o favoare a sorții în Serenissima ce plutește pe un labirint de piloni și canale. Din apartamentul proprietarilor, un etaj mai jos, urcau arii de operă și miresmele inconfundabile ale bucătăriei italiene, simplă și rafinată în același timp. Era un spațiu al eleganței în surdină, cu bun gust lipsit de ostentație, plin însă de respect pentru comunitate, educație, tradiție. Superba arhitectură locală e protejată de reguli stricte de construcție pe verticală pentru a se ține la suprafață, ceea ce nu împiedică scufundarea orașului-miracol.
Un nod al civilizațiilor, cu nebunia, cruzimea, dârzenia, ambiția, pluralitatea și inegalabila sa frumusețe, se îndreaptă, încet dar sigur, către soarta pe care mulți o văd drept simbolică pentru involuția unei contemporaneități vulnerate și vulnerabile. Din mansarda venețiană, făcându-ți privirea roată, cuprinzi măreția naturii și a artei din laguna ce ascunde taine de veacuri, destine mari și mici, măturate de valuri ori susținute de cheiuri și fortificații de ingeniozitate și dăruire. Clopotele tuturor turlelor îți marchează coloana sonoră a dimineților și serilor când un univers magic pare a se întrupa din și întoarce între ape, învăluindu-se discret, în strat protector de ceață.
Pleci în asemenea călătorii pentru tine, ca să te regăsești sau ca să te pierzi, ca să fugi de tine?
Plec pentru a găsi, nu a regăsi. Și totuși, sunt locuri, situații, oameni pe care ai uneori senzația că-i cunoști dintotdeauna. Traseul devine și unul al revelației și îmbogățirii de sine. Fug de eul prins în rutină, aplatizat de birocrație, redus la scheme de supraviețuire personală și profesională, ce pot funcționa eficient social, dar arareori hrănesc adevăratele aspirații. Călătoresc pentru sentimentul de libertate și cunoaștere nealterată, nemediată, pentru a mă încărca de tipuri de energie și civilizație ce se gustă, se miros, se palpează, se ascultă altfel decât acasă, pentru infinitezimalele detalii pe care altfel nu le-aș afla niciodată, despre cotloane ale globului de aproape și de aiurea. Învăț despre popoare, trecut, traseele sinuoase ale istoriei, felul în care am ajuns unde suntem, despre prejudecăți și nedreptăți ori, dimpotrivă, exemple și transformări extraordinare.
Devin parte din și martor al schimbărilor la care am acces temporar. Îmi înțeleg mai bine propriile limite, clișee, neputințe, lipsuri. Călătoria te face mai conștient de tine și de ceilalți, mai dornic de frumusețe, umanitate, căldură, inteligență, conectare și comunicare dincolo de frontiere imaginare, artificiale, disputate, conflictuale. Ești mai rezistent la minciună, manipulare, ipocrizie, poți demonta cu argumente, empatie și simț analitic aplicat reprezentări și discursuri false, stereotipe, generalizante. Cu pasul sau mintea, voiajul cultivă simțul de observație și capacitatea de ascultare, îți demonstrează ce înseamnă să te pui în locul altcuiva, să-i descoperi rădăcinile și evoluția în context, să-i înțelegi măcar parțial cultura, convingerile, realizările și eșecurile, (ne)siguranțele și victoriile, să apreciezi medii complet altfel, dar cu însușiri pe care, poate, nu le-ai mai întâlnit. Călătoria e o sumă inestimabilă de povești de viață, o invitație la un festin al simțurilor și intelectului. Se întâmplă să nu te încânte chiar fiecare fel, dar e puțin probabil să nu găsești nimic pe gustul tău. Experiența în sine e memorabilă. Te schimbă, te completează, te face mai întreg decât te credeai: mai înțelept, mai modest, mai dornic să continui, mai puțin singur pe drum.