Argumentele istoricului

La Editura Școala Ardeleană există o impresionantă Serie de autor Ioan-Aurel Pop. În prima zi a anului, acesta a împlinit 70 de ani. Vasile George Dâncu, directorul editurii, a ales să-l sărbătorească pe autor cu un volum aniversar, România. Argumente istorice, care extrage secvențe din toate cărțile Seriei, dar și din altele, apărute la alte edituri (Transilvania, starea noastră de veghe; „Din mâinile valahilor schismatici…“; Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV); Istoria, adevărul și miturile; De la romani la români. Imn întru latinitate; Românii. Eseuri dinspre Unire; Veghea asupra limbii române; Hunedoreștii. O familie europeană; Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania între secolele al XIV-lea și al XVI-lea ș.a.m.d. – (unele dintre ele apărute și în germană, engleză, italiană) și le rearanjează pe marile teme, veritabile metafore obsesive. Cartea a apărut acum într-o ediție digitală, care va fi urmată de una pe hârtie.

Am scris despre multe dintre cărți și am extras eu însămi fire de țesut un portret al autorului care să nu ignore niciuna dintre valențele personalității sale: istoricul, cititorul și degustătorul de literatură, distinsul locuitor al limbii române, dar și cunoscătorul de latină, franceză, engleză, italiană, parțial de germană și maghiară, care descrie cu argumente locul limbii române între limbile lumii, profesorul care și-a asumat, asemenea lui Vasile Pârvan, „datoria vieții noastre“; ardeleanul, de veghe la statura „învățatei Transilvanii“, omul Cetății, prezență carismatică, de o urbanitate exemplară. Reiau aici câteva fire, un fel de invitație la lectură și meditație.

Rândurile reținute pe coperta a patra afirmă decis echilibrul argumentelor sale, atenția egală acordată tuturor neamurilor și legitimitatea dozei de părtinire motivată de apartenență: „Românii și-au făcut istoria așa cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă și plină doar de dezastre. A fost de toate felurile, ca viața, fiindcă istoria înseamnă viață. Este important de știut că românii există și ei între națiunile lumii, că au o țară sau chiar două țări ale lor, cu un trecut bogat, […] cu oameni care mai așteaptă încă să fie cunoscuți. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internațională și țin mult la acest mesaj al lor“. E adevărat că „am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol“, dar „România modernă este o țară de țări (românești), care s-au tot strâns treptat laolaltă. Această «strângere» nu este o excepție românească. Multe state naționale moderne s-au format la fel“.

Împărțit în capitole și subcapitole, volumul aniversar apare ca un mozaic, ca un vitraliu în trepte punând semne de mare precum: Identitatea românească: limbă, nume, origine, literatură, religie, cultură, patrie, naționalism, patriotism; Țările Țării; Romanitatea românilor; Românii și ceilalți: ungurii, secuii, sașii; Evul Mediu „întunecat“. Luminile Evului Mediu; Mari figuri medievale; Domni și epoci; Dominația otomană: mit și realitate; Solidaritatea românilor; Reforma religioasă, contrareforma și românii; Secolul al XVIII-lea: planul religios (unirea cu Roma), planul politic (Supplex Libellus Valachorum), planul cultural (Școala Ardeleană) și planul social (Răscoala lui Horea); Lupta națională în secolul XIX: Avram Iancu, Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu; Proiectul de țară din 1848-1918; Savanți și scriitori; Mari istorici; Universitate și Academie; Meseria de istoric (elemente de Filosofia istoriei). Cum se scrie istoria; Diaspora, crize, pericole, viitor.

Academic ori eseistic, scrisul lui Ioan-Aurel Pop este rodul ruminării datelor acumulate în numele unei curiozități intelectuale ardente și al unei nobile stări de veghe în fața cuvintelor limbii. A veghea nu înseamnă doar a păzi un lucru de preț, o comoară, ci a-i scruta alcătuirile pentru a-i înțelege forța și menirea, pentru a-i asigura durarea, identificând neîntârziat devierile care-i știrbesc integritatea și-i subminează valoarea, dar căutând și căile cele mai potrivite de îndreptare. Veghetorul e minte trează, dar și deșteaptă, în ambele sensuri ale cuvântului, presupunând cunoaștere, înțelegere și putere de intervenție. Pledând pentru cultivarea memoriei, „atribut fundamental al inteligenței“ în opinia autorului („nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noștri, nu este fără rădăcini“), Ioan-Aurel Pop este un excelent purtător de cuvânt al românității („Mai sunt și din aceia care confundă sentimentul național și patriotismul, adică dragostea de patrie, de locul nașterii și al strămoșilor, cu naționalismul, care azi este o exagerare, este așezarea cu ostentație a propriei națiuni deasupra tuturor, alături de disprețul și desconsiderarea altor națiuni“). Fiecare luare de cuvânt a sa e o învățătură reluând cu metodă și grație demonstrația, o pledoarie cu o cadență firească și convingătoare, un manifest care își cunoaște menirea. Un cuvânt care revine adesea în cărțile sale, observam altă dată, e rânduiala – a limbii române, a neamului nostru, rânduiala care se cuvine pusă în Istorie, deopotrivă în cea pe care o trăim și în cea pe care o povestim. Istoria are, în accepțiunea sa, obiectivitatea sobră și neutră a oricărei științe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. Istoria se scrie în seama documentelor, a arhivei, a memoriei, dar adevărurile ei sunt rezultanta neîntrerupt negociată a mai multor interpretări venite dinspre părțile implicate/interesate.

Puternic instrument de socializare, limba este garant al apartenenței: „Nu poți fi român, dacă nu vorbești românește, deși poți vorbi românește fără să fii român“. Limba română este efigia cea mai pregnantă a românilor și „are puterea de a rămâne ea însăși în ciuda variatelor influențe“: „Când nu am avut nici stat unitar, nici recunoașterea originii daco-romane, nici granițe pe râuri, nici credință «receptă», nici libertate, limba română le-a suplinit pe toate.“ Pentru a preîntâmpina obtuze acuze de naționalism, atrage atenția imediat: „Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri neprețuite. Limba română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!“ Și: „Cea mai bună mărturie a identității noastre etnice – câtă o mai avem – este limba română. Semnificația unor cuvinte românești actuale oferă indicii grăitoare despre vechimea lor, despre momentul nașterii lor, despre adoptarea, transformarea și perpetuarea lor în românește.“ Mare iubitor de cercetări etimologice, aduce în pagină nenumărate exemple („Cuvintele sunt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre conservarea identității“).

Toate intervențiile sale adâncesc și argumentează cunoașterea despre români și românitate, dar pun mereu în oglindă și în echilibru identitatea noastră cu a celor din jurul nostru. El ne spune cu fiecare rostire că, dacă ne vindecăm de ignoranță prin carte, prin cultură, vom vedea că o pădure nu se cântărește prin uscăturile ei, ci prin ceea ce are verde și plin de speranță. „Suntem produsul Occidentului și al Orientului european deopotrivă. Dar nu avem voie să uităm că din Occident ne-au venit ființa, numele și limba, că ne-am construit cu suport occidental destinul cel bun și că, din câte se pare, tot pe calea magistrală a Occidentului ne pregătim viitorul“.

Naționalismele întunecate care au existat și există nu pot anula naționalismul în sensul său bun și constructiv, ca iubire de neam și de rădăcinile sale, cu deschidere spre toate neamurile, ca iubire de țară, cu bucuria de a cunoaște și admira toate țările lumii, ca iubire de limba română („singur element de legătură a tuturor românilor“, cum credea Iorga), cu știința și dorința de a deprinde alte limbi ale pământului. Naționalismul românesc, ca toate naționalismele luminoase apărute firesc în era uniformizării și micșorării omului, este unul deschis și primitor. E o poartă, nu un zid. El înseamnă discurs identitar, nu închidere în găunoase laude de sine.

Rolul școlii e esențial: „Dacă nu învățăm la școală limba și literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este drept că generații întregi de români analfabeți au păstrat limba ca pe o comoară de preț și au transmis-o copiilor, nepoților și strănepoților, dar astăzi acest lucru nu mai este de ajuns“, căci „Popoarele nu se perpetuează în primul rând biologic, ci cultural, în sensul că înving peste secole și milenii nu «sângele», ci limba, literatura, spiritualitatea, artele frumoase, modelele de creație“. Viitorul literaturii, al lecturii nu e văzut în culori apocaliptice: „Pe mine nu mă sperie, așadar, operele valoroase ajunse la generația noastră pe tablete, pe telefoane mobile, pe orice suport electronic, ci pseudo-creațiile, contrafacerile, minciunile etc. Veți spune că gustul se schimbă și că trebuie să ne obișnuim cu aceste noutăți. Nu cred, pentru că omenirea, de cel puțin cinci mii de ani, are niște criterii de apreciere, are valori perene, are etică și estetică. Formele și ideile mărunte se schimbă mereu, dar esențele rămân“. „Cărțile nu vor muri niciodată din lumea noastră omenească, indiferent de forma lor, dintr-un motiv foarte simplu: fără ele ne-am pierde esența umană și am deveni obiecte sau ființe moarte.“ Ațipite în ignoranță.

„Cultura unui popor este o realitate extrem de complexă care include în ea și miturile, inclusiv cele istorice, dar istoriografia nu este și nu trebuie să fie formată prioritar din mituri.“ „Sincronizarea civilizației românești cu cea occidentală – dincolo de marea chestiune a formelor fără fond, teoretizată de Titu Maiorescu – s-a realizat mai întâi prin cultură. Creația culturală de nivel european a fost însoțită de înființarea unor instituții de cultură potrivite modernizării, de la biblioteci și muzee până la licee și universități, de la ASTRA până la Academia Română.“ „Sunt și voci care spun că studierea istoriei propriului popor ar conduce la formarea de sentimente interne egoiste față de acel popor (sau la naționalism, mai exact la xenofobie, ceea ce înseamnă ură față de străini, față de alții) și că s-ar cuveni să se insiste numai pe istoria omenirii în ansamblu. Poate că această idee sună bine la prima vedere, dar este ca și cum am pretinde că, spre a ști ce este pădurea, nu trebuie să cunoaștem arborii care o alcătuiesc.“

Cărțile sale despre Transilvania, editate ori reeditate în preajma și în anul Centenarului Marii Uniri, pariază în egală măsură pe știința istoriei, ca instrument de conservare și formalizare a datelor despre omenire, cât și pe istoria ca povestire/„istorie“, adică interpretare, inevitabil dependentă de poziții subiective, persona(lizat)e. Istoria are, în accepțiunea sa, obiectivitatea sobră și neutră a oricărei științe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. În plus, menirea ei poate fi și aceea a menținerii echilibrului, a furnizării de instrumente pentru o cât mai apropiată de adevăr imagine a trecutului: „Este clar că istoria ca discurs nu se suprapune niciodată istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că ea, istoriografia, tinde să se apropie cât mai mult de istoria reală, dacă istoricul este onest și își cunoaște meseria.“ Argumentele reunite în volum scot în evidență liniile de forță ale unei perspective demne de încredere asupra României și românilor ca părți ale frământatei Lumi de azi.