Proză de Dan Stanca: „Lucifer”

Aasta voia, atât voia, dorințele lui erau modeste fiindcă la urma urmei și el fusese un om modest toată viața. Doar încadrarea la ziarul partidului „Scânteia“ îl făcuse oarecum să nu-și mai cunoască lungul nasului sau să și-l ia la purtare. Dar au venit evenimentele din decembrie 1989, care i-au dat viața peste cap și a văzut că tot ce făcuse până atunci nu are nici o valoare, că va trebui să critice tot ceea ce până atunci susținuse, că propaganda partidului comunist a fost o minciună sfruntată și, dacă voia să-și mențină locul de muncă, trebuia să facă exact pe dos față de ce făcuse până atunci, adică să se nege pe sine. Și Dida, după acele evenimente tulburi, fusese bulversată în ultimul hal și clacase. Bojin era sigur că sfârșitul i se grăbise din cauza schimbării regimului politic din țară. Dacă partidul rămânea la putere, dacă Ceaușescu nu ar fi fost executat, și ea, Dida Bălțoi Bojin, ar fi avut parte de o viață lungă, bucurându-se la bătrânețe de consistente avantaje materiale, consecință a rodnicei activități pe tărâmul ideologiei proletare. Erau însă zile când nu mai știa dacă femeia mai trăiește sau nu. Aștepta să fie sunat și să i se comunice că, în urma unui stop cardiorespirator și în pofida manevrelor de resuscitare, nu a mai putut fi întoarsă la viață. S-ar fi dus ca un somnambul la înmormântarea ei, ar fi plutit și n-ar mai fi atins pământul. Acolo, în cimitir, ar fi arătat precum o fantomă. Nu l-a sunat nimeni, dar a venit și momentul când Dida chiar a închis ochii de-adevăratelea. A stat în casă câteva zile fără ca nimeni să aibă cunoștință de decesul ei, aceasta până când duhoarea a răzbit prin ușile tuturor apartamentelor învecinate și astfel moartea ei nu a mai fost un secret. Bojin nu a schițat niciun gest din care să rezulte un dram de suferință. Doar că din clipa aceea lucrurile au căpătat o întorsătură incredibilă. La cimitir s-a dus cu Lucifer, care crescuse binișor și întreba din minut în minut cine a murit. Bojin nu l-a menajat și i-a spus că e chiar mama lui, dar copilul refuza răspunsul. Pe măsură ce se apropiau de cimitir avea un comportament tot mai ciudat. Lui Bojin i se părea că nu mai merge, ci plutește, și chiar așa era. Lucifer se deplasa fără să mai atingă pământul. În timpul funeraliilor, observându-l, Bojin și-a dat seama că între tălpile lui și sol sunt câțiva centimetri. Nu îndrăznea să zică ceva, situația îl lăsa fără glas și, evident, dacă ar fi atras cuiva atenția, ar fi comis o mare greșeală. Totul trebuia ținut sub obroc, ascuns de ochii celorlalți care, dacă nu vedeau ce vedea el, aceasta însemna că deocamdată cel puțin le este interzis accesul la un fenomen anormal. Au plecat în cele din urmă de la cimitir, iar lui, pur și simplu, îi era frică să aplece ochii pentru a observa dacă băiatul e cu tălpile pe pământ sau dacă plutește în continuare. S-a abținut cât a putut și nu a privit. Au ajuns acasă târziu, iar el abia își mai ținea ochii deschiși. De unde până unde îl cotropise starea aceea de epuizare?

Nu fusese lume multă la cimitir. Numele Didei Bojin căzuse în dizgrație. Toate eforturile ei de-a aduce în memorie figura primului soț, care se împotrivise fostului regim, nu se bucuraseră de cine știe ce apreciere. Oamenii aveau alte lucruri mai bune de făcut decât să cerceteze iarăși arhive și să examineze un trecut a cărui reabilitare nu mai era nimănui de folos. Bojin îi recunoscuse printre cei prezenți și pe câțiva lucrători bătrâni de la „Scânteia“, activiști înrăiți, pentru care revoluția română nu era decât o farsă sinistră. Tot timpul cât a durat înmormântarea au ronțăit sticsuri și nu le-a păsat de ce zice preotul. Pe Bojin l-a supărat purtarea lor, dar nu a îndrăznit să-i ia la rost. Pe vremea când el abia se angajase erau granguri mari cărora nu le ajungeai la nas nici cu scara de pompieri. Dar detaliile acestea nu mai prezentau nicio importanță. Se gândea intens la nepotul lui care, cel puțin preț de o sută de metri, mersese fără să atingă pământul. Ceea ce-și închipuise că i se va putea întâmpla lui fusese realizat de copil. Pe Bojin îl lua cu frig, fiindcă acolo unde-i oboseală și temperatura corpului scade. Se gândea și la Cezar, înfricoșat la gândul că nu o să-l mai vadă vreodată. Și poate descoperirea din biroul redactorului-șef, potrivit căreia cele două figuri, a lui Nesfântu și a lui Cezar, se suprapuneau, spulbera orice nădejde a revederii. Amândoi erau sorbiți de un alt tunel al universului, coborând către lumi care nu se pot descrie, fiindcă nu există cuvinte pentru așa ceva. I-a spus atunci nepotului să se culce, Luci, tată, trage un pui de somn, fiindcă am avut o zi grea… Voia să adauge: Nu în fiecare zi îți moare mama, dar nu ar fi avut rost, întrucât puștiul părea foarte odihnit și în nici un caz nu ar fi ținut cont de sfat. I-a și spus că are de gând să mai studieze, iar cuvântul acesta suna bizar în gura lui. Nu-l folosise niciodată. Până atunci spusese doar că învață și deodată verbul a studia imprima o notă exaltantă exprimării. Bojin nu a zis nimic și s-a dus la el în cameră să închidă puțin ochii. Dar puiul de somn sperat îl ocolea. În cameră stăruia un aer cafeniu, străbătut de câteva dungi roșiatice care proveneau de la agonia astrului. Lui îi era teamă de acele seri care nu se mai lasă duse. Ar fi vrut ca bezna să cadă brusc, fără nicio intermediere. Soarele e planeta care trebuie străpunsă direct în inimă, iar hemoragia va fi violentă. Așa scrisese într-o poezie Tristana. Dar ea plecase să înoate la ceasul apusului și crepusculul o veghease până când se scufundase pentru ultima oară și nu mai revenise la suprafață. Timpul se scurgea greu și ceea ce-l nemulțumea era faptul că în camera alăturată era tot lumină. Lucifer nu avea de gând să se culce. Studia? Ha, ha, ce făcea el, totuși? Bojin și-a luat inima în dinți, s-a dat jos din pat și tiptil s-a dus la ușă. A crăpat-o puțin, atât cât să arunce o privire în cameră. Ceea ce a văzut l-a amețit într-atât, încăt s-a pomenit aruncat la pământ de o forță care nu avea nicio legătură cu voința lui. Băiatul nu se mai afla pe scaun, ci levita. Nu mai avea nicio îndoială. Plutea deasupra mesei ca un balon umplut cu un gaz mai ușor decât aerul. Ochii i se măriseră îngrozitor de mult și chiar și în momentul în care l-au văzut pe Bojin nu au avut nici o tresărire. Mai mult de atât, în mijlocul frunții îi crescuse un alt ochi, care transmitea fascicule albăstrui, hipnotice, difuze. Adevărul e că, de când se născuse, copilul manifestase o asemenea anomalie. Avea între ochi o scobitură care ziua nu prezenta interes, aproape că nici nu era observată, dar noaptea, când ochii se închideau, începea să lumineze precum o lanternă magică. Bojin vrusese să se ducă la spital pentru a primi o explicație medicală, dar doctorii ar fi făcut legătura cu mama copilului, care la rândul ei fusese un caz ieșit din comun. De aceea, nu mai voia nicio iscodire. Miraculosul sau ce era trebuia lăsat în pace, necercetat, pentru a-și duce până la capăt realizarea. În cazul lui Lucifer putea fi vorba de un fenomen de somnambulism, ceea ce într-un fel ar fi fost tolerabil, dar, gândea Bojin, somnambulii nu arată așa. Ei merg pe acoperiș sau pe balustrade înguste dincolo de care e hăul, dar în niciun caz nu se ridică în aer. Și nici nu pun în evidență un al treilea ochi, a cărui capacitate de-a străpunge aparențele poate fi nelimitată. A închis ușa și s-a dus în pat. Spera că, dacă va adormi, tot ceea ce văzuse se va resorbi într-un vis atotstăpânitor și astfel nu va mai crede că a fost real.

A doua zi a fost foarte luminoasă, fără un nor, o zi strălucitoare, cu un cer imaculat. Băiatul a dormit până târziu, iar el a mulțumit tututor sfinților și îngerilor că e în patul lui. Aproape că se convinsese că totul fusese un vis perfid care avusese viclenia să se substituie realității. A ieșit totuși tiptil din cameră. Băiatul era cu spatele la el, stătea la masă și scria. Nu l-a simțit când a intrat. Bojin a înaintat încet, fără să se facă deloc auzit, și astfel a avut timp să arunce o privire pe ceea ce scria copilul. Nu erau acelea litere obișnuite, ci niște semne răsucite care păreau să aparțină unui alfabet oriental. Văzând așa ceva, nu s-a mai putut stăpâni. Ce-s astea? a țipat la el. Așa-ți faci tu lecțiile? Trebuia să fie aspru și să nu-i mai îngăduie puștiului nici o libertate. Dacă-l scapă din mână, cine știe unde va ajunge… Îl revedea levitând și începu să tremure. Nu se poate așa ceva, nu se poate… Copilul s-a ridicat de la masă și i-a spus că iese puțin. Vremea fiind foarte frumoasă, cel puțin din acest punct de vedere, Bojin putea să se socotească liniștit. Nu avea ce să se întâmple pe lumină, noaptea e altceva, bântuie stafiile, dar ziua? Străzile sunt pline de oameni. De față cu toți ăștia băiatul nu putea să facă vreo prostie. Dar lucrurile au luat exact întorsătura de care se temea. Lucifer s-a oprit în mijlocul străzii și nici măcar pe trotuar, ci pe carosabil, încurcând circulația și producând în trafic maximă dezordine. Șoferii au început să claxoneze furioși, dar el nu se sinchisea. Bojin n-a putut să intervină. Copilul era din ce în ce mai palid, ochii căpătaseră o fosforescență maladivă. Cine l-ar fi atins ar fi trăit șocul unei electrocutări. Poate de aceea toți cei de față au rămas pe loc și nu au schițat un gest. Nimeni nu a îndrăznit să se apropie de el și să-l bruscheze. Bojin tremura din ce în ce mai tare. Se îngălbenise la rândul lui, lovit de aceeași paloare nesănătoasă. Ei doi erau uniți printr-un singur destin, doar că rolul său era acela de-a se împotrivi până la capăt. Nu se poate așa ceva, nu se poate, țipa el, dar țipătul era mut, izbindu-se de corzile încremenite ale laringelui. Atunci a înțeles că singura soluție rămâne rugăciunea. Când se rugase ultima dată? Probabil atunci când aflase de înecul Tristanei. Atunci genunchii i se făcuseră moi și, nemaiputând să se țină pe picioare, s-a lăsat în jos, de parcă tot scheletul i s-ar fi topit. Nici nu știa să se roage. Bolborosea niște cuvinte și se închina la repezeală. Dar memoria îl salva. Își aducea aminte de bunicii de la țară, care, seară de seară, îngenuncheau în fața peretului de la răsărit și păreau că așteaptă ceva ce nu puteau numi. Așteptau, dacă era cazul, ore în șir până ce bezna devenea tot mai adâncă, iar candela de la icoane s-ar fi aprins de la sine. Acum era și el bunic și trebuia să acționeze cât mai repede. Radical, tranșant, fără nicio ezitare sau întârziere. Afară era lumină, dar pentru el putea fi bezna pe care o așteptau bătrânii când se rugau. Era și bezna determinată de acea nenorocită despărțire în silabe care-l vârâse în pușcărie, unde se rugase ca timpul să se scurteze, luna să fie ca ziua, ziua ca ora, ora ca minutul… Oare ce scrisese Lucifer folosind un alfabet bizar? Era tot o rugăciune? Un descântec? Invocarea unor forțe la care omul obișnuit nu are acces? Deodată, pe neașteptate, a început să leviteze. L-a văzut cum se ridică sau cum urcă de parcă ar fi pus piciorul pe niște trepte care formau o scară ca o altă coloană a infinitului, dar invizibilă. Probabil, se gândi Bojin cu un scrâșnet dureros al minții, ambiția lui Brâncuși a fost tocmai aceasta. Să-și șlefuiască opera până când va deveni nevăzută. Și, odată cu opera, să ajungă și el invizibil. Lucifer se înălța și nu mai era mult până și-ar fi pierdut orice urmă de materialitate. Ar fi rămas o hașură străvezie, iar din acel moment nu ar mai fi putut fi întors pe pământ. Pe stradă se lăsase o liniște mormântală. Șoferii nervoși nu mai scoteau un sunet. Uitaseră să se urce la loc în mașini. Cu ochii holbați, urmăreau ascensiunea care le punea nu doar mintea, ci întreaga viață la grea încercare. Era liniște, prea multă liniște… Toată mulțimea amuțise. Nimeni nu făcea un pas, temându-se că, dacă s-ar fi mișcat din loc, ar fi tulburat înălțarea minunată ce se topea scânteieior în cerul de azur al zilei. Dar Bojin nu s-a lăsat fermecat și a început să se roage cu toată convingerea. Trebuia să se aprindă din nou candela, bunicii s-ar fi ridicat întregi din mormânt și i s-ar fi alăturat. Pentru ei era noapte, beznă, tenebrele exterioare, cele mai temute, de la începutul începutului, când nu pâlpâia nici măcar un muc de lumânare, nu scăpăra nici un amnar, bezna matricială, pântecul inert pe care nu-l vizitase nici un picur de spermă, așa era atunci, așa era și acum… Lucifer voia să fie sămânța luminoasă care învinge pântecele orb, dar și-a dorit prea mult, deoarece urmarea curajului său putea fi o catastrofă cosmică, ca aceea pe care Simon Magul, moștenitor al uriașilor din Geneză, ar fi putut s-o producă, dacă n-ar fi fost Sfântul Petru, țăran fără carte, care s-a rugat ca ordinea lumii să fie apărată și orice încercare de-a grăbi transfigurarea să eșueze. Vasile Bojin, lăcătușul mecanic, corectorul umil care plătise cu ani din viață o mică neatenție, apoi gazetarul încadrat la secția agrară a ziarului „Scânteia“, organ al CC al PCR, și în cele din urmă comentatorul publicist, care mințea de înghețau apele, el, în acele clipe, când ziua era noapte și lumina întuneric, nu a mai pregetat, a activat toate resursele făpturii sale netrebnice și a ieșit victorios. Lucifer, precum marele mag din istorie, s-a prăbușit. Pântecele orb l-a tras înapoi cu o forță față de care cealaltă atracție a cerului s-a dovedit neputincioasă. Și, probabil tot atunci, în adâncul adâncului, s-a aprins și candela, cuvântul lui Dumnezeu, format dintr-o singură literă, a strălucit în tenebre și tenebrele nu l-au putut stinge. Bojin s-a prăbușit la rândul lui epuizat. Un binevoitor a sunat la numărul de urgență 112 și a solicitat serviciile ambulanței. Care a venit foarte repede și l-a dus pe bătrân, omul avea totuși o vârstă, la cel mai apropiat spital. Traficul a fost reluat și impresia generală era aceea că tuturor li se ștersese din minte episodul confuz al unei persoane foarte tinere care, prin cine știe ce șiretlic, reușise să se ridice de la sol și să efectueze o ascensiune cu totul neverosimilă, după care se prăbușise. Pentru a găsi o explicație cât de cât plauzibilă, autoritățile au afirmat că a fost vorba de un parașutist nefericit, care nu a sărit la timp și deci nu a mai aterizat în aria delimitată, iar, pe deasupra, nu i s-a deschis nici parașuta.

Bojin nu și-a revenit din șoc decât târziu, iar în primul moment nici nu și-a dat seama unde se află. Apoi s-a dumirit că e vorba de spital. Era întins într-un pat curat și, străduindu-se puțin, putea să ia de pe noptieră paharul cu ceai. Eforturile însă îi erau drastic cenzurate. Cordul, fiind foarte agitat, oricând putea plesni. Medicii și asistentele aveau figuri inexpresive. Cerșea un pic de afecțiune, dar nu primea nici măcar un zâmbet de circumstanță. Voia să știe ce s-a întâmplat cu nepotul lui, dar nimeni nu catadicsea să-i răspundă. Când s-a putut ridica în capul oaselor i se părea că totul se rotește cu el. Alături se afla un alt pat ocupat de un cetățean tot în vârstă, care bâiguia în neștire. L-a întrebat pe om care-i situația. Care situație? i-a întors celălalt întrebarea, având ochii pe jumătate închiși. Cum care? a ripostat Bojin. Ce s-a întâmplat pe stradă. Omul bâiguia în continuare, fiind de neînțeles. În cele din urmă, rostirea lui a căpătat inteligibilitate.

– A căzut parașutistul ăla și s-a făcut terci. Mațele lui m-au împroșcat, mațe, sânge, grăsime. Mi s-a făcut rău.

Lui Bojin nu-i venea să creadă ce auzea. Ce îndruga prăpăditul? Care parașutist, omule? De unde scoți brașoava asta? Deși îngrozitor de slăbit, s-a dat jos din pat și l-a apucat de gât pe individ.

– Nu e nici un parașutist, cel care a căzut din cer era nepotul meu, fiul băiatului meu, înțelegi, dobitocule?

Omul, strâns de gât, a scos niște răgete animalice, ceea ce a atras imediat atenția personalului. Au intrat doi oameni de pază care l-au târât pe Bojin spre patul lui. Nu l-au muștruluit, pentru că avea scuza șocului trăit precum atâția alții care în dimineața acelei zile au fost afectați de cumplitul accident. Era în primul rând vorba de martorii aflați în apropierea locului unde avusese loc prăbușirea, dar suferiseră și alții care, din fericire, scăpaseră de spitalizare. Bojin se refăcuse întrucâtva și în câteva zile urma să fie externat, dar în capul lui era vraiște. Contestațiile nu îi erau luate în seamă, nimeni nu le dădea vreo atenție. I se părea că-și pierde mințile și probabil că nu ar mai fi fost mult până să delireze și astfel să fie transportat la balamuc, dacă înainte de-a ieși din spital nu s-ar fi îndurat de el o doctoriță tânără, chiar foarte tânără, aflată încă în perioada rezidențiatului, și care văzând cum se chinuie, s-a apropiat de pat și, mai mult de atât, s-a apropiat și de urechea lui, pentru a-i șopti ceea ce putea să reprezinte singura salvare.

– Stați liniștit! Toată lumea ascunde adevărul. Am fost și eu acolo și am văzut tot. Nu e vorba de nici un parașutist. Acela care a căzut din cer era un adolescent blond, cu ochi arzători, cu pielea de culoarea bronzului, iar pe frunte avea un diamant sau ce era piatra aceea, care strălucea orbitor. Nu numai eu am văzut, ci și alții, foarte mulți, dar nu avem voie să spunem nimic. Dacă faci greșeala să vorbești, îți pierzi locul de muncă. Și poate chiar libertatea.Vă spun dumneavoastră, fiindcă știu că veți păstra secretul.

Bojin făcu ochii mari și o privea pe tânără copleșit de uimire. Nu doar faptul că îi confirma ceva deja știut, dar, așa cum în biroul redactorului șef observase în fotografie asemănarea până la identitate între Nesfântu și Cezar, tot așa acum era covârșit de o altă asemănare, aceea dintre doctoriță și Tristana, cum arăta ea când o văzuse prima dată, pe coridoarele Casei Scânteii, tânără, suplă, fermecătoare, cu un aer de gazelă care, deși trece pe sub nasul carnasierilor, evită în ultima clipă iminenta agresiune. S-a dat jos din pat, i-a luat mâna femeii și i-a sărutat-o. Apoi, dominat de o emoție maximă, a întrebat-o:

–Nu-i așa că ești Tristana? N-ai murit sau te-ai întors acum din lumea de dincolo pentru că ți-e dor de mine…

Doctorița nu a mai putut să zică nimic, șocată de cuvintele pacientului, și a ieșit din cameră foarte speriată. În câteva zile Bojin a fost externat. Nu avea însă unde să se ducă, nu-l aștepta nimeni. Se întreba mereu ce s-a întâmplat cu corpul copilului sau cu ce mai rămăsese din el. Unde e? Ce substituție avusese loc? Ce interdicție monstruoasă fusese decretată? Ce vremuri vor urma? Din nou își amintea de Tristana și de ce-i spusese ea de-a lungul timpului, ce repetase cu dârzenie, repeta și repeta fiindcă nu voia să uite, viața e sabia pe care o mânuiește moartea, dar îi vorbise și despre Luceafărul lui Eminescu, despre dorința ei de-a scrie un poem răspuns, pe care nu l-a mai scris, își amintea de prima dată când, copil, intrase într-o biserică și primise împărtășania… Păstra și acum gustul acelui strop de vin… Doamne, murmură el, cu o evlavie nețărmurită, nu mă lăsa, nu mă părăsi, nu mă scoate din mintea ta! Mergea tot mai încet, simțind că picioarele nu-l ascultă, pașii, oricât i-ar fi lărgit, se făceau, unul câte unul, din ce în ce mai mici, până când rămase pe loc și nu mai văzu decât botul unei mașini uriașe de teren care-l izbi și-l azvârli în bezna pe care totuși o singură dată în viață o învinsese.

(Fragment din romanul Sabia vieții, aflat în proces de finisare)