Eeste puțin nedreaptă lipsa de atenție critică în cazul lui Ovidiu Komlod. Nu vreau să plasez această omitere drept un major delict ori o iremediabilă leziune, ci doar să punctez faptul că poezia acestuia conține câteva repere care suscită interesul.
Douăsprezece, cel mai recent volum sub semnătura lui Komlod, închide ceea ce se remarcă prin a fi o trilogie, combinând registre recognoscibile din precedentele noapte-lumină și Zgardă litere. Primul dintre ele este un debut de o prezență solidă, unde poetica Corpului transparent predomină autoritar circuitele de legătură ale poemelor. Cel de-al doilea volum este, în schimb, de o mai slabă concentrație valorică, mizând pe un postumanism de mâna a doua, necalibrat la cotele optime. Toate aceste direcții converg în douăsprezece, menținându-și uneori statutul autonom, schimbându-și în alte faze starea de agregare. Volumul este un fel de jurnal de notație extimă, ce înregistrează evenimente recente, dublându-le într-un soi de exercițiu mnemotehnic. Presiunea contextului social pandemic este croșetată prin câteva dispoziții intertextuale. Ultimul Nichita din Noduri și semne este amplasat drept reper strategic pentru vocalizele tragice și stridente pe care Komlod le grefează în punctuația poemelor sale. Problema cu Nodurile și inelele sale este preluarea unor convenționale marote stănesciene, ce dau naștere unor jocuri de cuvinte stângace, care anulează densitățile pertinente acumulate până în acel moment. Pe de altă parte, este interesantă frazarea acestor bucăți de jurnal ultim, ce încheie administrarea unei sensibilități. Rezonează mult mai mult cu respirațiile de tip Romulus Bucur decât cu melosurile stănesciene, necesitând o atenție suplimentară în momentul lecturii.
Numerologia lui douăsprezece nu este legată doar de un rețetar stilistic, ce vizează forma poemelor, respectând, în majoritatea cazurilor, tiparul alexandrinilor. Ora 12 este și ea prezentă ca o formă de tranziție, un prag pe care acest volum, într-un fel sau altul, îl reprezintă. Vârsta de 30 de ani a lui Komlod este proiectată în anumite imagini hristice, ce pot fi bănuite și de import stănescian. O cină de taină, unde mistica acestei numerologii are un iz pregnant de concentrație apocaliptică, vizibil prin toate cele trei secțiuni, unde experiențele personale capătă o atmosferă radicală, ca un film de familie needitat, unde se văd neclaritățile traumatizante ale intimității: „lângă mama voi sta pe patul de moarte/ să-i fiu meloman gâfâielilor tot mai/ stinse și fiu până în ultima clipă.“
Douăsprezece poate fi interpretat drept un amplu metapoem, ce derivă într-o realitate alternativă, modelată după geografia tematică a poeziei lui Komlod (un fel de Glass onion al celor de la Beatles, unde toate cutumele personale „se-ngână și-și răspund“). Sunt multe părți care ar fi putut fi eliminate, ce încarcă în mod inutil. Însă, trecând de toate aceste obstacole de pe un teren accidentat, cel mai recent volum al lui Komlod devine o anticameră, unde multiplele identități se adună și formează un corp comun, mai mult sau mai puțin transparent.