Mmoralistul francez Jean de La Bruyère, în celebra sa lu crare Caracterele, aduna o galerie copioasă de lingușitori, parveniți sau impertinenți, spuma derizoriului societal de la acea vreme, plină de fardul sclipitor al ridicolului. Poetul, criticul si prozatorul brașovean Adrian Lesenciuc, în cartea sa de poeme george @ generația g, schimbă doar actorii și moravurile, deprinderile și năravurile. Și toate au loc pe meleag autohton, unde mândria și reversurile acesteia fac ravagii.
Grupul țintă este cel al poeților de la noi. O lipsă a conștiinței propriului ridicol dăunează grav sănătății creative. Eticheta de poet se pune, uneori, acolo unde cultul influenței și al uniformizării fac ravagii. Toate acestea, în schimb, se petrec în numele unei prestanțe literare/culturale consolidate pe un teren mișcător. Spectrul de hârtie al egolatriei pare unul sinistru și devorator: „ești poet când scrii ca în zorii modernității/ să te asemeni lui escu/ dar nu omiți nici procedeele actuale ironie pastișă/ deconstrucție intertextualitate hibridizare/ și-l aduci pe escu în praful străzii/ la cârciuma unde îți bei cinzeaca/ prezentându-ți colegii de pahar/ toți prieteni cu tine și colegi de masă/ și de text/ în numele lui escu/ toți făcuți din aceeași mamă și din duhul lui escu/ căci carne din carnea aceluiași text sunteți toți“ (VI).
Volumul, dotat cu un remarcabil instrumentar parodic, surprinde mentalități, prezențe și comportamente din acest uni vers scriitoricesc, unde situațiile tind să com pună o panoramă de bâlci, iar creațiile par a fi sculptate nu în carnea flască a hârtiei sau a imaginației, ci, parcă, direct într-o materie inefabilă. Din nou, tonul de-un sarcasm strivitor, menținut în dozele unui firesc dezarmant, se preschimbă într-o diatribă camuflată ironic la adresa acestor comportamente egocentrice: „când îți dai seama că ești poet pute în jurul tău a poet/ și nu poate nimeni să se apropie de tine/ de aerul îmbâcsit de tine/ vorbele tale devin mai importante/ și tonul lor mai adânc/ din aceleași pricini până și/ bășinile tale au valențe prozodice/ când îți dai seama că ești poet/ ai libertatea să renunți/ dar știi că n-o s-o faci nicio dată/ pentru că deja te-a prins prea tare/ aerul propriei bășini“ (III).
În aceste condiții, poezia devine o marfă vandabilă în funcție de algoritmul anumitor interese de grup/castă literară. Conștient de valoarea personalității sale, poetul pare a menține viu simulacrul unei solemnități asigurate de orice gest de prețiozitate. Efectul obținut este un comic de situație care urmărește latura absurdă a ieșirii poetului la rampă: „poetul are voce de prim solist/ și gesticulație de dirijor/ el cântă propria operă/ și e mereu atent la propriile gesturi/ poetul recită pentru că poezia lui/ îi umple plămânii/ și trebuie să iasă de acolo/ cu forța expresiei/ pentru că poezia îl constipă“ (XIII). Acesta își înfățișează propriile creații ca pe niște blazoane poetice, de o valoare inestimabilă. Dincolo de suprafața aceasta sclipitoare, glamouroasă chiar, se ascunde izul putred al falsității, al nefirescului: „poetul scrie în tinerețe/ dintr-un foc/ trei poezii dedicate iubitei/ dar timpul trece/ iubita se schimbă/ iubirea veșnică se zbârcește/ pielea poeziei face riduri/ cearcăne de cerneală apar sub titluri/ zilele trec/ trec și iubitele ca nori lungi pe șesuri/ ridurile se adâncesc/ poezia se chircește într-un sertar/ până la pensie/…/ și scrie dintr-un foc trei volume de versuri/ dedicate ultimei iubite/ ca șesul de plată/ și placidă ca smogul“ (XV).
Atunci când poetul capătă vizibilitate, încearcă să se ascundă, imediat, dincolo de masca modestiei, a unui firesc dezarmant și șarmant, deși cam scârțâitor. Aceste fapte atrag cu sine un soi de masochism al afirmării, de jubilație paranoică, drept urmare a recunoașterii de către ceilalți a propriei sale valori. De altfel, poeții surprinși în această galerie realizează o veritabilă alchimie a ridicolului, în sensul în care orice comportament adoptă, gesturi, fapte sau atitudini care stârnesc amuzamentul. Aceștia, tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, trăitori prin și în poezie sau simpli versificatori, cu toții sunt cuprinși de agitație: „poetului îi place melanjul dintre arte/ până într-atât încât și-ar scrie poeziile/ direct pe opera lui duchamp/ să le dea utilitate publică/ cine ar mai putea zice că poetul nu e implicat social/ și că metafizica lui nu servește nici cât să convingă musca/ să iasă/ de sub jet“ (XVII). Întregul volum, de altfel, are drept scop nu doar îngroșarea defectelor, ci și punerea lor într-o lumină blând-înțelegătoare față de natura umană. Cu toate acestea, Adrian Lesenciuc va surprinde o întreagă civilizație poetică, lipsită, adesea, de manierele discreției. Are loc, de asemenea, un exercițiu permanent de piedestalizare, dacă l-aș putea numi astfel, în ideea în care toți acești aspiranți la gloria eternă nu fac altceva decât să adauge o piatră de temelie la propriul piedestal valoric, închipuit sau nu: „poeta lată în șolduri/ care însoțește delegația de poeți/ e mai bună decât poetul pe jumătate chior/ de la citit/ așa e de când e lumea/ îmi spune criticul/ care e și poet/ și șef de delegație/ și președinte de asociație de proprietari/ fecun ditatea nu stă în privire/ subliniază el cu un gest teatral/ și îmi face cu ochiul“ (XVIII). Se va resimți, la tot pasul, malițiozitatea jovială, în funcție de fățărnicia bardului de cursă lungă, vizat.
Caracterul sau personalitatea creatorului au, în plan social, niște repercusiuni care creează un comic de situație sănătos și neaoș. Semnul egalității dintre poet și pamfletar, în asemenea situații, se impune de la sine. Contrastul dintre esență și aparență se dezvăluie, în primul rând, prin note expresioniste: „poetul e tangent la poezie/ ca pisica la picioarele stăpânei/ și tot așa cu coada îmbățoșată/ își marchează teritoriul liric/ poetul își toarce poezia/ în brațele cronicarului/ iar sforăitul lui se transformă în zumzet de tractor/ primăvara poeziei lui/ e plină de iazul de putreziciune/ de sub zăpada topită a generațiilor“ (X).
Ultimul poem ne înfățișează un divan al generației în mijlocul căruia se află tocmai poetul, cel blamat, arătat cu degetul, din pricina scrierii acestui volum. Acest observator pertinent al generației g, după ce, cu jovialitate și cu o disimulată nevinovăție, îi invită pe fiecare în parte să se uite/ recunoască în galeria de portrete-oglinzi, este luat la rost, întrebat, acuzat și admonestat. Prins asupra faptului, nu îi rămâne altceva decât să recunoască. Însă, ca un negustor cinstit, la finalul acestui expozeu vivant și rizibil, lasă tuturor, atât celor ofuscați, cât și cititorilor, senzația de farsă jovial instrumentată, de lume plină de comic și voie-bună, de parodie care încurajează linia acelui subtil, necesar ridendo castigat mores. Totul s-a dorit a fi menținut între limitele neagresive, deloc prejudicioase ale unui bun-simț cu care umorul sănătos se îngemănează: „tu nu ești decât prost și nesimțit și plin de sine/ și asta știu/ și te dai atotcunoscător/ dar totuși ce-a vrut să spună poetul/ mă chestionează brusc o ziaristă sașie/ cu întrebări inteligente de ziaristă/ dar care încă se crede poetă/ am vrut să spun că poeți sunt destui/ dar poezie a mai rămas puțină/ pe fund/ iar când poeții caută poezia/ se apleacă să o vadă/ și scriu despre fund“ .
În rest, fiecare generație vine și trece. Rămân, în urma ei, amintirea și moftul.