Complexul cezaric. Nicolae Balotă (1925-2014)

Cărturarul Nicolae Balotă a trăit mai multe experienţe ale unei stări de ecluză, de trecere de la un nivel la altul a pragurilor existențiale. Întors cu privirile spre ceea ce este durabil în trecutul omenirii și trădând comportamentul auster al unui ascet în ale cunoaşterii, el a fost, în primul rând, un spirit neoclasic iubitor de clarități ideatice esențiale: „Trebuie să fii o natură pasională sau măcar să ai un grăunte de amor intellectualis pentru a-i iubi cu dragoste fecundă pe clasici. Rolul cuceririlor, al celor ce anexează unei literaturi clasice noi teritorii, este, în istoria culturii, unul dintre cele mai aventuroase.” (Mapamond literar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 255). Traversând mai multe ecluze ale vieții sale tumultuoase, în urma cărora a însumat profunde experiențe spirituale, Nicolae Balotă a dobândit acea înțelepciune de sorginte elină ce i-a îngăduit să vadă fapta și cuvântul ca fiind una, deoarece ideile i-au cizelat un stil pe măsură, caracterizat prin reîntoarcerea la simplitatea expresiei. În consecință, datul vieții a fost preschimbat în scris, cu convingerea că se poate exprima despre orice fapt de cultură existent pe aproape un întreg mapamond literar.

În urmărirea cu fidelitate a evoluției vârstelor civilizaționale, Nicolae Balotă a ajuns, printr-o a doua ecluză, și la perioada romană, cu figura lui Cezar în prim-plan: „Bărbați de stat și poeți, gânditori și istorici au consacrat memoriei sale mai mult decât cuvinte de admirațe: propriul lor cezarism. Răzvrătiți, ambițioși, simpli ariviști, bântuiți ai unei fantome reîncarnate în Napoleon, Cezar al lumii moderne, toți – de la condotierii Renașterii la Rodion Raskolnikov – au cunoscut mușcătura secretă a scorpionului cezaric.” (Arta lecturii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 384). La vârsta majoratului, Nicolae Balotă concepea un ideal umanist și, în acelaşi timp, programul de viață leonardesc al unui uomo universale, apoi a descoperit în lumea cuvântătoare a cărților mereu alte tărâmuri mirifice, care îl ispiteau și îl subjugau. Din punct de vedere spiritual, cărturarul român a crescut și în cultul clasicilor francezi din secolul Regelui Soare („În oglinda clasicilor umanității am descoperit, pentru întâia oară, lumea omului.” – Universul prozei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 246). A urmat glorioasa perioadă a cuceririlor napoleoniene („…istoriile lui Napoleon pe care le devoram și care acționau ca un hașiș stârnind halucinații, deliruri ale puterii.” – Mapamond literar, ed. cit., p. 275).

Referitor la acele „deliruri ale puterii”, Nicolae Balotă mărturisea că a suferit în adolescență de un adevărat complex cezaric, despre care crede că l-a afectat toată viața: „Bizar acel complex cezaric de care am fost stăpânit, posedat în adolescență. Ambițiile mele foarte timpurii, o sete de putere nemăsurată, marea mea pasiune pentru Napoleon, jocurile, planurile militare, reveriile, apoi proiectele politice… […]// Mă întreb, însă, uneori, dacă acel complex cezaric nu s-a ascuns în mine, nu pândește insidios, nu determină atitudinea mea chiar și acum când s-ar fi cuvenit să ajung la vârsta rațiunii? […] Caietele succesive ale acestui Jurnal trădează voința de a mă situa în acel loc unic în care […] conștiința mea își proiectează adevărul său, un adevăr ce este al meu și nu al lumii, un adevăr pe care vreau să-l impun lumii.” (Caietul albastru. Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998, vol. I, Editura Universal Dalsi, București, 2000, pp. 136-137).

Om extrem de harnic și cu o mare putere de asimilare, eruditul scriitor simțea că veacul este înaintat în vârstă și că a citit, mallarméan vorbind, aproape toate cărțile. Cu puțin timp înainte de a fi arestat a doua oară, diaristul consemna: „Uneori mă cuprinde dezolarea (nu durează niciodată prea mult, căci am toată încrederea că voi izbuti să depășesc toate obstacolele, că voi realiza o operă care va dura). La cei treizeci de ani ai mei e timpul împlinirilor care începe. Va trebui, în decada care se deschide, să închei toate lucrurile începute. Și să mă apuc de altele.” (Ibidem, vol. II, p. 76). Întreaga operă îi va fi pusă sub semnul unei acaparante, reînnoite și mereu proaspete meditații asupra condiției existențiale și a vocației metafizice a omului.

Trăind sub acest imperativ al interogației ontologice, al coercitivului nulla dies sine linea, dar și al îndemnului benedictin ora et labora, Nicolae Balotă a avut rarisimul comportament cultural al unui umanist modern. Prietenul I. Negoițescu îi dădea uneori binețea „Salut umanismul incarnat!”, iar reflecția diaristului este următoarea: „Da, eram un monstru al cunoaşterii. Doar al cunoaşterii? Dar voința de putere a omului de acțiune care mă rodea? Dar, străbătându-le pe toate, râvna tainică, de atâtea ori refulată, contrazisă și, totuși, perdurabilă, spre Cu-Totul-Altul? […] Căci ce vei dobândi, biet monstru nesățios, dacă le vei avea pe toate, și-ți vei pierde sufletul!” – Ibidem, pp. 479-480). Dă de gândit această reflecție de tip faustic, făcută într-un remember întins pe o perioadă de aproape doi ani (între 1995 și 1997), la sfârşitul căreia este pus un semn al exclamării, nu unul al întrebării. Aceasta înseamnă că de fapt sufletul binecredinciosului creștin Balotă a fost pierdut în urma pactului faustic cu Puterea, pentru a-și ostoi setea de putere. Cui pe cui se scoate, dar în folosul cui?

Omul „Cu-Totul-Altul” și-a avut dublul său mascat pe parcursul unei existențe dramatice, descoperindu-se răsfrânt în sine. Semnatarul pactului s-a prins în lupta cu dublul său, cu o umbră care își cerea întruchiparea și ceea ce a urmat a fost dedublarea în vederea judecării de sine, în cadrul unui dialog în oglindă al conștiinței morale cu opera. Concluzia la care a ajuns este că suferința morală are două surse: „Prima: să fii silit să faci rău celui care n-o merită și, în general, oricui îți este aproape. E suferința terorizatului care devine terorist. A doua: să te știi compromis în fața unei persoane iubite sau, mai general, apropiate și să nu te poți explica, apăra. În asemenea cazuri se poate naște în cel terorizat teroristul.” (Ibidem, p. 120).

La sfârşitul anului 1955, o cunoştință îl bănuia pe poliglot că se ocupă și cu spionajul, din moment ce știa atâtea limbi străine. Era o supoziție care prevestea parcă ceva, în măsura în care acceptăm că o colaborare cu Securitatea poate intra în categoria actelor de spionaj. „Teroristul terorizat” a ajuns într-o asemenea situație din cauza complexului cezaric de care suferea, peste care s-a placat angoasa sterilității și mistica rodului. Semnarea dureroasă și anevoioasă a pactului compromițător cu poliția politică a fost făcută pentru o mai lesnicioasă libertate de mișcare nu numai pe ficționalul mapamond literar, ci și pe acela concret geografic („Împătimit al călătoriei, valizele exercită asupra mea o fascinație echivalentă cu magia.” – Ibidem, p. 268).

Nicolae Balotă s-a proiectat, prin intermediul unui examen retrospectiv, în pielea bine tăbăcită prin munci și zile a unui monstrum eruditionis, conturând o schiță a unui autoportret într-o oglindă aburită sau mai curând afumată. Omul a suferit procesul dedublării în timpul căruia, din păcate („păcate” în accepție pur religioasă), nu a putut alege definitiv o soluție de viață univocă, deși totul îl îndemna să nu meargă pe două căi: „Atracțiile sunt contrare: chemare de o parte, tentație de alta. De aici tribulațiile mele, oscilările, păcătoșenia mea, dedublările și dezolările și iluminările mele fugitive. De aici fuga mea de mine însumi, sau de o parte a mea. Dar de care?” (Ibidem, p. 272). Să fie la mijloc și o concluzie a biologiei potrivit căreia celulele organismului uman sunt „schimbate” după șapte ani, iar corpul nostru nu mai e practic același?

Sigur că, după cei șapte ani scurși în detenție, Nicolae Balotă nu se mai simțea același, mai ales că în tot acest timp nu s-a putut privi în oglindă. Ultima dată se văzuse în oglinda de la toaleta trenului din care a coborât arestat: „Când, șapte ani mai târziu, m-am revăzut într-o oglindă – și aceasta din nou în toaleta unui tren care mă ducea de astă dată, păzit de doi gardieni de veghe pe culoar, din închisoarea pentru trădători de la Dej spre Lătești, satul de lângă Dunăre unde mi se fixase domiciliul obligatoriu –, m-a izbit chipul meu alterat, înstrăinat, altul decât acela pe care-l lăsasem, cu ani în urmă, într-o oglindă în care privisem fără să mă văd.” (Ibidem, vol. I, p. 19).

Privitul în oglindă poate reflecta deșertăciunea și nimicnicia: „Oglinda nu flatează, dimpotrivă! Mărturisin ­du-te, te vezi și te dorești altul decât te vezi” – ajungea eseistul la această concluzie în Arta lecturii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 404). Mă folosesc de acest citat în legătură cu culpa sa morală, deoarece am la îndemână o afirmație făcută după două cicluri de șapte ani scurse de la eliberarea din domiciliul obligatoriu: „Cele mai multe texte «critice» ale mele despre mine vorbesc, sub pretextul de a vorbi despre alții.” (Caietul albastru, vol. II, ed. cit., p. 482). Diaristul consideră că singurul mod benefic al penitenței este acela de a se privi până în adâncul ascuns al sufletului și o face de silă, de milă („Dacă nu mă voi frânge, mă voi înfrânge cumplit.” – Ibidem, vol. I, p. 255). Nicolae Balotă a suferit și de un posibil complex al meduzei: știa că, ferindu-și tainele, era îngrozitor să se vadă cu adevărat pe sine însuși, pentru că risca să se pietrifice de oroare.

Fire profund religioasă, pentru care rugăciunea a avut rolul unui „bas continuu” al existenței, Nicolae Balotă a încercat în paginile operei sale prodigioase, căreia i-a sacrificat statura sa morală, să dureze neglijând ceea ce se pierde: susținerea, fără examen de conștiință, a unui discurs literar impresionant prin vastitatea cunoștințelor etalate. Cu trecerea timpului, fostul deținut politic ros de complexul cezaric sublimat pe tărâmul literelor, a înțeles, probabil, că infernul ființei umane este pavat mai curând cu regrete tardive decât cu bune intenții neonora(n)te. Cel care în adolescență a dorit să devină iezuit nu a contrazis butada care circulă despre iezuiți în privința neadevărurilor rostite. Prins în ecluza Istoriei, în vasta școală a mizantropiei comuniste (a „umanismului socialist”), oare volitivul Nicolae Balotă s-a simțit mușcat – asemenea tânărului spartan din poezia Vulpea, a prietenului său Radu Stanca – de un pui de vulpe ascuns cu grijă sub haină?