Natura abhorret vacuum

Înainte de a intra în subiect, vreau să spun un lucru: fac alergie când aud tot felul de troglodiți pe la televiziuni și pe Internet vorbind de excepționalul act de la 24 ianuarie ca de „Mica Unire“.

Cea „Mare“ fiind, evident, cea din 1 Decembrie 1918. Cum să fie gloriosul eveniment de acum o sută șaizeci și șase de ani o „mică“ Unire? El a reprezentat un eveniment de rezonanță europeană, desfășurat cu participare internațională și într-un cadru planetar de mare complexitate. Corect ar fi să spunem că Unirea, ca orice proces social-istoric de amploare, a fost, și în cazul nostru, un proces. El a durat mai multe decenii.

De facto, Unirea s-a încheiat în 3 august 1919, când trupele românești au intrat în Timișoara, aflată sub ocupație sârbă și franceză, deși revenirea Banatului în granițele firești fusese proclamată pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Ceea ce înseamnă că poporul român a avut un proiect pe care a reușit să-l urmărească și făurească în timp, dovedind o admirabilă constanță și determinare.

Conform previziunilor, sărbătorirea Unirii din 1859 a fost și anul acesta un eșec. Ce se mai recunoaște în 2025 din grandioasa construcție identitară? Nimic, absolut nimic. Sabotajul și confiscarea de care am avut parte s-au manifestat pe două paliere. Unul a constat dintr-o jalnică afirmare a ceea ce Marin Preda numea „spiritul primar agresiv“. E vorba de înghesuiala de fanatici ai unui Mesia de carton, adunați în Parcul Tineretului din București.

Omagierea actului istoric a fost uzurpată de spectacolul rudimentar al adulării Mântuitorului întrupat din neantul TikTok-ului. Admiratorii fanatici au reușit să-l vadă, în fine, în carne, oase și caroserie de automobil înregistrat în Bulgaria.

Al doilea palier: dezertarea politicienilor de la o misiune ce ține de însăși descrierea postului.

Asta explică succesul unui marginal rudimentar, bidimensional, extras parcă dintr-o bandă desenată.

Aristotel susținea că natura are oroare de vid. Ei bine, absența politicienilor a fost umplută, cu vârf și îndesat, de urletele patriotarde ale unei gloate de fanatici, pregătită să-și dea viața pentru cauză. În ce constă cauza, nu e prea clar. Dar e limpede că, dincolo de adorarea unui personaj caricatural, există o enormă repulsie față de politicienii care, de câteva decenii încoace, își bat joc de țară. Ei poartă o vină imprescriptibilă pentru apariția unui astfel de fenomen. Ei sunt vântul care îi suflă din pupa.

Guvernanții au înțeles, după recentele alegeri, că stau pe un butoi cu pulbere. Voturile din noiembrie și decembrie 2024 i-au năucit, dar nu într-atât încât să renunțe de bunăvoie la privilegii.

Dar se amăgesc dacă-și închipuie că vor regla mașinăria din mers: după cum evoluează nebunia, îi așteaptă provocări din ce în ce mai grave. În 24 ianuarie, la București și în alte orașe ale țării, am asistat la un exercițiu de calibrare a salvelor de pușcă pe care le vom auzi, din ce în ce mai primejdioase, în lunile ce urmează. Există un miez fanatic al „iluminaților“ care nu se vor da în lături de la nicio atrocitate. Insurecția în curs nu se reduce doar la numărul celor care au luat cu asalt Parcul Tineretului. Sute de mii și milioane de oameni animați de aceleași sentimente îi aprobau de acasă, privindu-i extaziați la televizor. Inimile le băteau în același ritm cu al celor aflați deja în tranșeele în care esoterismul și misticismul rudimentar și-au dat mâna cu traco-geto-dacismul. Ele sunt – trebuie repetat acest lucru – reflexe născuse din disperarea și resentimentul provocate de comportamentul arogant, nerușinat și corupt al politicienilor.

Cu o singură excepție, cea a lui Ilie Bolojan, niciun lider de partid, niciun ministru, niciun parlamentar n-a avut curajul să se confrunte cu enervarea și disperarea populației. Ei știu prea bine că lumea îi detestă, că au devenit simboluri ale împilării și nemerniciei. Remediul e unul singur: plecarea in corpore a garniturii. Dar nu se va întâmpla.

În cel mai pur stil ceaușist, omul și-a fluturat triumfător brațele în fața mulțimii, oglindindu-se vanitos în portretele cu chipul său purtate ca niște moaște de credincioșii înlăcrimați. Dincolo de tragedia că un număr considerabil de români se identifică, hipnotizați, cu holograma Georgescu există realitatea, tragică și ea, că indivizii aflați la putere sunt la fel de odioși. Epitomul acestei situații îl reprezintă încăpățânarea de-a dreptul maladivă a lui Klaus Iohannis de a nu pleca de la Cotroceni. Nu cred să mai fie cineva în țară care să nu perceapă rămânerea lui în funcția prezidențială drept un afront. Cazul Iohannis e, în felul lui, uluitor. S-a înconjurat de yes-meni de cea mai proastă calitate, iar singura dată când a ieșit din încremenire a fost pentru a aduce la putere PSD.

Lucrurile sunt, prin urmare, de-o simplitate înmărmuritoare. România e condusă de vreo două decenii de o clasă politică pentru care nu a contat decât interesul de familie, de haită, de partid. Țara e o vacă de muls pe care nu s-au sfiit s-o secătuiască de ultima picătură de lapte. După mai multe încercări de a schimba măcar măștile, dacă nu și materia umană din spatele lor, românii au decis: cu aceștia nu mai merge! Trebuie eliminați cu orice preț. Iar prețul pe care-l plătim se numește Georgescu. Cum nu prea ne stă în fire să măsurăm de zece ori și să tăiem o dată, ci mai degrabă să tăiem fără să măsurăm, ne-am trezit actori într-o farsă macabră de cea mai joasă speță.

Culmea e că Georgescu nu aparține unei tipologii noi. El nu e, cum te-ai fi așteptat în astfel de vremuri, un revoluționar. E doar recipientul în care frustrații își depun dezamăgirile, iritările, ambițiile sperând că, în fine, vor trage lozul cel mare. Georgescu se află la intersecția tuturor decepțiilor și bovarismelor unei populații derutate, năpăstuite și disperate. Dacă-l vezi pe stradă, nu dai, cum se spune în popor, doi bani pe el. Parc-ar fi un Ceaușescu mai slăbuț și deloc locvace. Susține cu seninătate orice bazaconie, pentru ca un ceas mai târziu s-o nege cu flegmatică ingenuitate. Misiunea lui e să livreze fiecărui nefericit mesajul pe care-l așteaptă. Tolba lui de magii, golănii și minciuni e infinită.

Deși glăsuiește domol de spre Dumnezeu, liniște și pace, flatând neghiobia cetățeanului încovoiat de greutățile vieții, numai liniște și pace n-a adus stimabilul. Dimpotrivă, de la o vreme, glasul său parcă trecut prin softuri menite să-i confere suavitate, profunzime și magnetism, ca o muzică a sferelor, a prins o notă sumbră. Mielul lui Dumnezeu amenință cu pedepse, represalii, condamnări și ani grei de pușcărie. N-am nicio îndoială că, dacă ar ajunge la putere, chiar își va pune în aplicare intențiile.

Au înțeles lucrul acesta și politicienii aflați în funcții. Înfricoșați, tac mâlc, refuzând orice înfruntare cu Mesiotul, lăsându-i liber întreg tere nul de manifestare. Chiar și când are buzele pecetluite, Georgescu glăsuiește ventrilocic, vorbind direct cu duhul națiunii.

De ce au abandonat demnitarii primplanul scenei publice? Din tr-o dublă frică: de cetățenii dezamăgiți și furioși și de umbra deja proeminentă a Salvatorului. S-au baricadat prin case, acceptând disprețul in absentia. Mai bine în siguranță departe de mulțimea dezlănțuită, decât umiliți în direct și supuși represaliilor fizice. E cea mai cumplită radiografie pe care o puteam avea într-o zi în care românii ar fi trebuit să-și arate atașamentul unii față de alții și bucuria în fața norocului istoric pe care le e dat să-l trăiască.

Din toate acestea, s-a zămislit doar fierea neagră a urii și a setei de revanșă.

Există împrejurări în care națiunile, având de ales între o situație foarte proastă, dar remediabilă, și catastrofă se precipită cu un soi de furie surdă și oarbă spre catastrofă. În mod cert, trăim un asemenea moment.

Și tot în mod cert, lucrurile nu mai pot continua așa. Dar cine să iasă la confruntare? Nu poți intra în arenă cu aceeași vechi țârcovnici guralivi, dar al căror limbaj nu mai seduce pe nimeni.

A trecut vremea finețurilor retorice, a frazelor întortocheate, frumos sunătoare, dar lipsite de sens, a discursurilor interminabile la capătul cărora ai uitat de unde s-a pornit. Muțenia atent calculată a lui Georgescu arată că personajul și păpușarii din spatele lui pricep mai bine spiritul vremilor decât consilierii plătiți în aur ai politicienilor.

Oamenii nu mai vor gargară abundentă, ci sobrietatea limbajului minimalist.

Redus la doar câteva cuvinte menite să stârnească emoția, discursul lui Georgescu le promite „schimbarea“, le flatează redescoperitul naționalism și le hrănește himerele.

Din păcate, contrabalansarea tendințelor centrifuge nu va avea sorți de izbândă doar prin urcarea politicienilor, claie peste grămadă, pe TikTok.

Alegerile prezidențiale din luna mai nu vor fi câștigate doar prin surpriza anclanșată electronic, ci prin decizia de a veni cu figuri noi, credibile, necompromise de îndelungate stagii în ticăloșia mediului politic.

Sunt actorii de la putere dispuși la un asemenea sacrificiu? Nu cred.

Așadar, tot ce va urma sunt doar previzibile capitole dintr-un scenariu cu un deznodământ dinainte știut.