La ora bilanțului

Când o figură culturală deosebită a trăit aproape un secol, adică 96 de ani, istoria este invocată automat. Marele nostru lingvist Alexandru Niculescu s-a stins din viață într-una din ultimele zile ale lui 2024. Locuia de mai mulți ani la Paris din motive medicale, dar voia să revină în România ca să se sfârșească în țara lui: n-a mai apucat. Dar se va odihni în pământ românesc.

A avut școlaritatea întreruptă și apoi radical schimbată de funesta reformă a învățământului din 1948. Studiile filologice la București l-au dus însă din fericire la Catedra de Istoria Limbii române a lui Alexandru Rosetti, mare lingvist și geniu bun pentru numeroși studenți străluciți. Apoi Alexandru Niculescu a reușit o performanță extraordinară: aceea de a ocoli istoria nefastă, adică de a duce o existență de profesor universitar adevărat într-o epocă de distrugere a elitelor. Cum de a reușit? Rămâne secretul eroului, un secret prețios și bine păstrat, din moment ce foarte puțini colegi ai săi au putut să-l imite.

Tânărul lingvist și-a dat rapid seama în ce fel de societate îi este dat să trăiască – și atunci a procedat în consecință. A încercat să se afle cât mai departe de centrul teroarei și să stea cât mai mult în străinătate: culmea e că a reușit! A ales romanistica drept teritoriu predilect de cercetare, legând tot timpul lumea romanică de limba română, analizând limba noastră pe fondul Latinității. A plecat lector de limba română la multe și variate universități: Berlin-Est, Viena, Padova, Udine, Paris s-au înșirat una după alta ca mărgelele pe ață. Șederile în străinătate rămâneau consacrate unor lucrări privind lingvistica românească și istoria limbii noastre, toate pe fundal romanic. Nu e de mirare că autobiografia și-a intitulat-o Peregrinări universitare europene (2009).

În al doilea rând, Alexandru Niculescu s-a adâncit în studiul limbii române atrăgând mereu în dezbatere literatura, etnografia, istoria, ba chiar și teologia. În viziunea savantului, lingvistica a devenit astfel cea mai înglobantă dintre științele umaniste, îmbrățișând domenii de care lingvistica tradițională nu se ocupase.

Ultimul volum masiv publicat de autor, având ca obiect o zonă precisă a istoriei vocabularului nostru, s-a transformat treptat într-un studiu asupra religiozității românești reflectate în limbă. Cele mai dificile și mai controversate episoade ale istoriei naționale a trebuit să fie analizate pentru realizarea unei asemenea sinteze.

Dându-și direct seama în ce măsură a lucra și a te forma într-un mediu cultural străin reprezintă în România o excepție, autorul Peregrinărilor… a depus mari eforturi de a oferi colegilor săi români, în special celor tineri, burse și stagii de specializare în străinătate. Numărul tinerilor filologi români care au văzut Italia, datorită profesorului Niculescu este considerabil. Astăzi, a avea o bursă la Padova e un fapt obișnuit; dar în anii 1970-1980, când România avea granițele închise ermetic, contactul direct, fie și rapid, cu o altă cultură putea modifica un destin. Biografiile multor lingviști și filologi români, unii cu cariere strălucite, se datorează eforturilor întreprinse de Alexandru Niculescu.

După o viață întinsă pe aproape un secol, profesorul a lăsat urme tangibile în secolul pe care l-a străbătut – și asta nu doar prin cărțile publicate, ci și prin oamenii a căror evoluție a ajutat-o. Și încă un detaliu: cele câteva articole publicate de el în „România literară“ au fost consacrate unor personalități de prim plan care s-au interesat de limba română, care au proiectat cultura noastră în spațiu universal. Așa cum a făcut-o și el.