Aam văzut acum cîteva zile American Fiction, Oscarul pentru scenariu 2024. N-am de gînd să fac o cronică de film. Dar de povestit tot am să-l povestesc. Monk e un scriitor din categoria celor care predau în universitățile americane de prestigiu (gen Norman Manea, ca să dau un exemplu mai cunoscut românilor). E un bărbat de culoare, singur (divorțat), care se îndreaptă spre 50, poate spre 60 de ani. Scrie cărți de ficțiune cu un oarecare succes de stimă. Nu e un foarte mare scriitor. Aparține mai degrabă clasei mijlocii a autorilor de ficțiune, cu venituri obținute majoritar (și confortabil) din cariera universitară, și nu din vînzarea cărților.
Filmul începe chiar la o oră de curs unde Monk, repet, un bărbat de culoare, scrie pe tablă, predînd un curs despre istoria negrilor, cuvîntul nigger. O studentă albă (cu părul vopsit albastru) se ridică și protestează: ea nu vrea să mai vadă cuvîntul ăla pe tablă, i se face rău, e contra convingerilor sale antirasiste — ea e cu BLM-ul etc. Profesorul, calm, spune că nu poți vorbi despre istoria comunității de culoare fără să evoci și acel cuvînt. Cum studenta continuă să facă scandal, e invitată să plece. Cuvîntul va rămîne pe tablă.
Studenta îl reclamă la conducerea universității, care-l cheamă la o discuție. În ciuda scuzelor și argumentelor sale de bun simț, Monk este sfătuit să se retragă pentru o vreme. Cum ar veni, e pus pe liber pentru măcar un an, „pînă se calmează lucrurile“.
Monk se întoarce în statul natal și participă la un tîrg de carte în Boston. Îl vedem discutînd, alături de alți trei sau patru scriitori, diverse teme literare, în fața unui public firav alcătuit din 15-20 de cititori. Cam ca la tîrgurile de carte din România, cînd nu e vorba de vreun scriitor vedetă. (Apropo de asta, cea mai restrînsă lansare de carte la care am participat vreodată a fost pe vremea cînd Bookfestul se ținea la Teatrul Național. Am trecut pe lîngă standul unei edituri unde vorbea directorul ei, lansînd cartea unei autoare care nu a putut să se deplaseze din Germania. În public era o singură doamnă, prietenă a autoarei. M-am oprit și eu, iar directorul editurii, un cunoscut critic literar, mi-a mulțumit zîmbindu-mi și dînd din cap. Am rămas, jenat, acolo, pînă la capăt. Este prima dată cînd, eu singur, am dublat publicul unei lansări).
Revin la film. După dezbaterea cu un public „minimalist“, autorul nostru intră într-o sală arhiplină unde o autoare de culoare (destul de înstărită, fostă redactoare de carte, printre altele) lansa un roman despre suferința negrilor americani. Citește, la cererea publicului, un fragment de o banalitate frizînd stupiditatea. Un roman fără nicio valoare literară, plat, super-convențional. Monk iese de acolo scîrbit. Toate poncifele, toate stereotipurile prost redate se găseau în romanul respectiv.
Ajuns acasă, se pune la birou și scrie, în răspăr, ironic, un roman pe care-l va semna cu pseudonim. Este tot ce putea scrie el mai prost, mai fals, mai lipsit de valoare. Îl trimite agentului său, care îl plasează imediat unei edituri. Surpriză, romanul e acceptat, autorului i se propun sume mari ca avans. Ca să justifice faptul că nu se arată la față, Monk spune despre autorul romanului prost că este un evadat care se ascunde. Intrigat de succes, Monk își propune să rîdă și mai tare de editură și propune o schimbare obligatorie de titlu: romanul să se numească Fuck. Jenați la început, editorii acceptă și această înjurătură pe copertă care li se pare o formă a dezrobirii…
Entuzismul stîrnit de romanul-farsă se manifestă, mai ales, în lumea literară albă care trăiește, cumva, cu o culpă. Monk face parte din juriul unui prestigios concurs literar unde ajunge și Fuck. Cei patru albi din juriu îl declară cîștigător, deși Monk obiectează că e un roman prost scris, cu o poveste în răspăr. Dar nu are succes în fața entuziasmului general. Fuck e deja în librării, e pe buzele tuturor.
Evident, autorului i se propune și o ecranizare pentru care doar avansul pentru drepturi este de 4 milioane de dolari. Monk intră în joc, deși cu inima strînsă: e un fel de stropitorul stropit, menit să cadă în propria capcană. Nu povestesc mai departe, merită să vedeți filmul care e pe una din marile platforme de streaming.
Mă mir foarte tare că acest film a luat un Oscar. Pentru că este total contra curentului. E o oglindă pusă în fața lumii literare americane care își construiește edificiul pe o imensă ipocrizie. Vrei să ai succes, scrie cum îți spunem noi, alege subiectele care sînt progresiste și noi îți asigurăm succesul. Tu ești instrumentul (cîștigător) al ideilor noastre. Ești vehiculul progresismului.
Un film în care nu apare niciun gay, niciun transsexual este deja un act de curaj în industria americană de filme de azi. Să ataci, pe față, această manipulare ideologică e un act de curaj la un etaj superior.
Desigur, filmul este despre America, dar nu numai. Este despre libertatea de creație amenințată de șabloanele ideologiei de stînga, și, după ce e sfărîmată, resturile ei sînt răsplătite cu medalia unui fals succes.
Filmul nu este, cum spuneam, numai despre America. Este și despre literatura de la noi. Despre modele impuse de o minoritate ideologică ajunsă la butoane.
Încet-încet, dacă cedăm toți, literatura nu mai este a celui care o scrie, nici a celor care o citesc. Ci a celor care o dictează.