Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.“ – acesta este micul portret pe care Editura Humanitas îl face unuia dintre traducătorii de elită ai momentului din limba română în limba engleză. Recent, traducătorului Sean Cotter i-a fost… tradusă (de Dana Bădulescu) o admirabilă carte de eseuri publicată în original acum 10 ani și recompensată la vremea aceea cu Premiul Societății de Studii Românești: „Traducerea literară și destinul României în comunism. Trei studii de caz: Blaga, Noica, Cioran“. Trei studii de caz despre care Mircea Cărtărescu apreciază în recomandarea pe care o face acestui volum că, dincolo de profilul cultural individual impresionant, „cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.
În cele ce urmează: un dialog exclusiv cu Sean Cotter, care survolează chiar tematica volumului mai înainte menționat.
Cristian Pătrășconiu: Domnule Sean Cotter, ce înseamnă, ce este traducerea pentru dumneavoastră? Care este, să spun așa, centru viziunii dumneavoastră cu privire la actul de a traduce?
Sean Cotter: Eu sunt interesat și de istoria traducerii și de practica traducerii. Pentru mine, ambele sunt importante. De fapt, studiez ce fac alți traducători ca să înțeleg cum să traduc eu. După studii îndelungate, ceea ce am înțeles este că traducerea nu este doar o copie; este mult mai mult decât atât – și anume, un fel de a recrea o carte scrisă într-o altă limbă. Atunci când recreezi o carte, ești într-o poziție anumită, o poziție foarte interesantă pentru mine. Ești acolo, cumva, între două lumi sau ești în locul în care cele două lumi sunt suprapuse. Iată, dacă e să dau o imagine pentru ceea ce am spus mai înainte: așa este acum biroul meu, masa mea de lucru. Am cărți în engleză și am cărți în limba română; ambele stau în același birou. Deci este un loc anume, un timp anume și eu am reflectat cu privire la ce fel de creație se întâmplă în acest punct, în această situație. Pentru mine, așadar, a traduce este un fel de a exprima niște experiențe pe care le-am trăit și în limba română, și în limba engleză. Când traduc, încerc să pun în dialog aceste experiențe. De pildă, caut și investighez dacă cuvintele mele englezești se potrivesc cu ce am trăit în limba română și viceversa. A traduce, pentru mine, exprimă acest loc important, de intersecție, acest loc unde cele două lumi se suprapun.
Mult mai bine decât am explicat eu acum explică Lucian Blaga despre ce înseamnă a traduce – este echivalent cu a intra într-o zonă de interferențe, de interferențe stilistice, așa cum spune el.
Putem să spunem despre traducere că este o artă?
O artă? Da, este o artă și o știință în același timp, pentru că trebuie să înțelegi cartea, să ai un anume mod de a înțelege o carte. Ceea ce traduci trebuie să înțelegi atât de bine precum un critic literar sau un istoric literar sau chiar ca un hermeneut. Așadar, trebuie să existe o anume înțelegere. Dar a înțelege este un act cumva pasiv. Or, apropo de traducere, trebuie să fim și activi. Și anume: activi când începem să rescriem cartea. Sunt două feluri de activități, sunt două dimensiuni ale actului de a traduce.
Dar traducerea poate fi, să spunem așa, și o artă a discreției, o artă secundă; o artă a slujirii, dacă vreți, o artă a faptului de a te pune în slujba cuiva…
Îmi place această perspectivă. Mie îmi place să vorbesc despre alții în primul rând. Dacă ar fi să mă cert puțin cu scriitorii, despre traducere eu aș spune că este o artă mai puțin egoistă decât faptul de a scrie. Sigur, glumesc; ceea ce am spus mai înainte este doar o provocare. Sincer, îmi place faptul că lucrez cu alții și că sunt, când traduc, parte dintr-un sistem mai mare. Când traduc, de fapt, nu sunt singur. Sunt, bineînțeles, în dialog cu textul pe care îl traduc, dar în mintea mea îi am și pe toți prietenii care vorbesc limba română. Pot să mă gândesc, în timp ce traduc, la o bere pe care am băut-o cu cineva. Sau să mă gândesc la altcineva pe care l-am întâlnit la metrou și cu care am vorbit într-un anumit fel. Există și o viziune mai tradițională despre traducere, care ne spune că traducerea este un fel de extracție; traducătorul merge undeva departe de casă sa (care e și casa limbii sale native), găsește o carte acolo – acolo, departe – și o transpune în engleză sau în limba sa nativă. Asta ar fi un fel de călătorie în afara țării, în urma căreia aduci înapoi, în limba ta, ceva foarte straniu și exotic. Există o asemenea viziune, dar eu nu o împărtășesc. Cred că nu este ceva pe potriva zilelor noastre.
România este deja implicată în mai multe rețele culturale. Când vin în România și iau cu mine, pentru a traduce, o carte sau alta, eu nu pot să spun că „am descoperit România“. Nu fac asta – pentru că România este deja la vedere, e conectată la fluxurile culturale internaționale. Când traduc, așadar, eu articulez cumva, în limba mea, ceea ce este cultura românească, dau o formă artistică pentru a aduce în Statele Unite, în limba engleză, ceva care deja se întâmplă în România. Ceva care reprezintă lumea României – o lume în legătură cu mai multe centre culturale ale lumii.
Să mai rămânem puțin aici: la felul în care dumneavoastră gândiți ideea de traducere. Traducerea este, o spuneți și dumneavoastră, o chestiune culturală și asta este evident pentru oricine. Dar este aceasta și o chestiune politică, domnule Cotter?
Despre o traducere eu gândesc că este, dacă vreți, un produs cultural aparte. Când traduci, faci altceva decât să scrii pur și simplu sau să citești. Asta înseamnă că putem să ne gândim la ce fel de cultură este reprezentată într-o traducere. Pentru mine, o cultură vie, sănătoasă este una deschisă, conectată, care (co)există într-o rețeaua de legături cu alte culturi. Dacă avem în minte o asemenea concepție despre cultură, atunci deciziile în materie de traduceri pot să âmbogățească o țară. Or, deciziile țin de o anumită politică.
O traducere poate și e de dorit să îmbogățească o țară, dar uneori o și sărăcește. Și acum mă apropii de cartea dumneavoastră care stă la baza conversației noastre și care are acest titlu: Traducerea literară și destinul României în comunism. Aveți aici trei studii de caz: Blaga, Noica, Cioran. Trei studii de caz care sunt relevante nu numai pentru traducerile literare, nu numai pentru ideea de traducere în societatea românească, ci și pentru destinul, cum spuneți dumneavoastră, al României în comunism. Deci: Blaga, Noica, Cioran. De ce v-ați oprit în mod aparte la aceste nume?
Sunt trei nume bine foarte cunoscute, dar mai puțin cunoscute în calitatea lor de traducători. În cartea mea încerc să explic cum sunt ei tradu cători – și aceasta nu doar pentru că erau silți de împrejurări, cum a fost cazul lui Lucian Blaga. Blaga era cenzurat, n-a avut voie să publice până în 1959. N-a avut voie să publice opera lui originală și era sfătuit să traducă din Goethe sau din literatura universală, din poezia engleză. Cele trei cazuri alese de mine ilustrează faptul că Blaga, Noica și Cioran au găsit în actul traducerii un alt fel de a crea; un alt fel de a crea cărți, de a crea lucruri de valoare. Ei bine, există o legătură politică puternică atunci – între actual de a traduce și contextul în care se află o țară precum România în acea perioadă. Să nu uităm – este vorba despre perioada „obsedantului deceniu“. E acel interval dur de început al lumii comuniste în România. Țara dumneavoastră este sub ocupația armatei sovietice – și actul de a traduce nu este defel neutru. Traducerea nu este liberă. Chiar și legile care erau impuse în această decadă din această perioadă comunistă sunt traduse aproape mot-à-mot din legile sovietice.
Eu am făcut o legătură între ceea ce știm că au făcut cei trei scriitori – cele trei „cazuri“ alese de mine – și epoca în care au trăit. Aceste trei „cazuri“ ne dau o fereastră, ne dau o posibilitate să-i înțelegem pe scriitori mai bine și, de asemenea, să înțelegem mai adecvat cum au trăit ei această experiență istorică dură.
Aș sintetiza: e vorba în demonstrația dumneavoastră deopotrivă despre cum au trăit acești scriitori atunci și, de asemenea, despre ce era România, cum se schimba țara noastră atunci când istoria avea un ritm mai accelerat, când aveau loc schimbări radicale și nu dintre cele mai faste pentru societatea și pentru cultura de la noi. Dumneavoastră, de fapt, „lucrați“ aici cu două sensuri ale verbului „a traduce“ – pe de o parte, a trece dintr-o limbă în alta ceva (o carte, un document, o operă și așa mai departe); pe de altă parte, a trăda (încă o dată: istoria a „tradus“ o țară mică invadată și subjugată de o mare și teribilă putere politică; în acest sens, a trăda este egal cu a îndepărta o țară de la destinul ei firesc, de a înstrăina o țară).
Da, da. Este vorba despre exact aceste două sensuri.
Nu aveați cum să ocoliți în cazul argumentului pe care îl propuneți raportarea la ideea de cultură minoră și cultură majoră. Poate că e bine să ne oprim, măcar pentru puțin timp, asupra celor trei versiuni românești ale „minorului“ – căci aceste trei „cazuri“ vin dintr-o zonă a „minorului“, așa cum e România în multe privințe. Blaga, mai întâi? Cum e el, ce face el? Blaga, cel căruia îi acordați în studiul dumneavoastră cel mai extins spațiu…
Da, Blaga este un fel de coloană vertebrală a cărții. Cazul său este unul complex. În epocă, atunci, în obsedantul deceniu, e ceva important – Faustul lui este un fenomen de vânzare, în câteva ore s-a epuizat tirajul prim.
Ce traduce de fapt Blaga și ce relevanță are această traducere pentru o Românie care trece printr-o mare cumpănă istorică? Țara noastră este ocupată, aproape literalmente, oricum dominată și umilită de Uniunea Sovietică, de fapt…
Cartea mea a plecat de la o observație pe care o face Blaga în Geneza metaforei – el spune că, de obicei, ne gândim la major și la minor, la cultură majoră, cultură minoră într-un sens comparativ. Tot acolo Blaga a avansat ideea că, de fapt, ceea ce noi numim cultură minoră nu este un element comparativ, ci este un alt tip de cultură cu reguli specifice, cu metafore specifice și că, prin urmare, nu e ceva potrivit să fie comparat cu o „cultură majoră“. Nu e un termen de comparație, este altceva.
O cultură minoră este mai interactivă, este – așa cum vedem la Călinescu – cumva mai ironică; de asemenea, este mai detașat puțin. „Ce este val ca valul trece“!
Așadar, în anii 1950, Blaga nu poate să publice – nu poate să publice opera sa de gânditor, opera originală. Dar el are și o experiență de diplomat – una care îl ajută să înțeleagă mai bine o relație politică internațională complicată, așa cum era situația de la acea vreme. Blaga, cel foarte cunoscut pentru spațiul mioritic, pentru modelul deal-vale, pentru ideea că diferitele culturi au tipuri diferite privilegiate de manifestare, se schimbă puțin în anii 1950; aceasta se vede în niște eseuri nepublicate, dar și în Ființa istorică – reflecția sa merge, tot mai clar, către o filosofie a culturii în calitatea ei de „cultură de interferență“, de interacțiune.
E vorba de acele țări unde se suprapun mai multe culturi – și pentru el, exemplele cele mai potrivite sunt Spania și Moldova. Blaga s-a gândit la ce se întâmplă atunci când două culturi se suprapun, iar pentru aceasta, actul de a traduce reprezintă actul cultural cel mai potrivit. De asemenea, se gândește la câțiva scriitori din Elveția – pentru el este un exemplu fericit de țară în care mai multe culturi se „ciocnesc“ în maniere fecunde. Elveția devine, pentru Blaga, un fel de fascinație. Toate acestea, pentru a ilustra ideea că, de fapt, ceea ce am fi tentați să numim, în sens depreciativ, „minor“, este în realitate ceva mai bogat și mai interesant. O cultură minoră pentru Lucian Baga este o cultură care traduce mult și în acest sens este mai valoroasă decât o cultură care nu traduce.
Al doilea exemplu cu care dumneavoastră lucrați, al doilea studiul de caz, de fapt, pentru că îi faceți un portret e Constantin Noica, cel care sugerează că România ar putea să fie un traducător al Europei…
Sigur că Noica este foarte implicat în reflecția despre ce este România; se vede aceasta mai ales după anii 1960, perioada în care a făcut și pușcărie. Ei bine, pentru mine a fost chiar o supriză să văd că există o legătură între traducerile pe care le-a făcut din limba engleză în anii 1930 și cartea Rugați-vă pentru fratele Alexandru, scrisă în anii 1960 și publicată mult mai târziu. Ei bine, cu privire la traducere, ce aflăm de acolo este că, pentru Noica, traducerea (îi) oferă un loc aparte, un fel de loc ferit, după ce a avut toate acele necazuri cu închisoarea. Unghiul acesta – viziunea sa cu privire la ideea de traducere – m-a ajutat să îl înțeleg mai bine pe Constantin Noica și opțiunile sale politice în care era, evident, implicat într-un sens cultural și foarte puțin într-unul strict politic. Aici, în plan cultural, a luat Noica atitudine, aici a găsit un loc unde a putut să lucreze folosindu-și la maxim talentul și imensa sa cultură. Acest loc era sugerat, a fost modulat de traducerile pe care Noica le-a făcut în anii 1930; a fost un fel de revanșă.
O revanșă a anilor 1930, a ceea ce era bun și luminos atunci, după ce trecuse obsedantul deceniu. A treia referință majoră a cărții: Cioran. Emil Cioran. El era singurul dintre cei trei care nu mai locuia în România. Dumneavoastră vă referiți în mod aparte și la o carte care problematizează condiția aceasta a minorului și majorului. E vorba despre Lacrimi și sfinți. De ce l-ați ales Emil Cioran, anume pe Emil Cioran? Încă o dată: de ani buni, el era departe de țară…
Să mergem puțin mai departe în timp – să mergem către anii 1980. Faptul că a rămas fascinat de această idee în anii 1980, faptul că încă se gândea la o carte publicată în România în anii 1930 îl găsesc foarte interesant. Era o chestiune care a rămas pentru el foarte importantă. A plecat din România, a lăsat totul în urmă, s-a detașat de opera sa românească – știm cu toții că publicase deja șase cărți înainte de a pleca din țară – și a ales să se stabilească în Franța. Avea ideea aceasta a destinului României – pe care îl găsea mic și pe care îl dorea a fi unul mare, măreț. Când era tânăr, a făcut niște alegeri politice pe care, mai apoi, le-a regretat. În anii 1980, așadar, revine asupra cărții Lacrimi și sfinți – odată cu traducerea făcută împreună cu Sanda Stolojan. Ei bine, vedem acolo, vedem în versiunea de traducere în limba franceză, cum revizitează tema României. E însă o altă Românie, o Românie văzută de la distanță. De altfel, cartea din franceză e mai mică, este evident că sunt tăiate anumite pasaje, iar reflecția sa devine și mai ironică, chiar autoironică. Văd aici și un fel de a regreta ceea ce a făcut în anii 1930, prin micșorarea semnificativă a cărții.
De fapt, domnule Cotter, una dintre întrebările inevitabile și fundamentale e aceasta: de ce e importantă traducerea pentru o țară, pentru România în mod aparte? Ce v-a făcut să veniți spre o asemenea temă?
Cred că trebuie să acordăm toată seriozitatea rolului traducerii pentru o țară, pentru România în mod special, dar și pentru alte țări: e ceva pentru o cultură și pentru viață, pentru metabolismul cultural și pentru viața oamenilor, pentru ca o cultură să se dezvolte, să iasă din granițele sale înguste și se confrunte cu alte culturi. Traducerea nu este un act secundar, nu este doar o copie. Este, din punctul meu de vedere, un act de de creație. Traducerea creează și re-creează ceva; fără așa ceva vom avem o cultură închisă, avem o cultură rigidă, avem o cultură care lipsește la contact cu alte culturi și devine, devine din ce în ce mai sterilă.
Metabolism, da….
Exact. Cum respirăm noi doi acum, în timp ce vorbim. Respirăm și la propriu, dar și „aerul“ cultural în care ne-am născut, cu care ne-am obișinuit… Ei bine, la scară mult mai mare, e vital pentru o cultură să respire. Traducerile – cele bune, nu cele slabe și nici acelea ale istoriei care duc la sensul secund al acestui termen – sunt una dintre modalitățile cele mai sigure ale unei bune respirații culturale.
