Cehov a nu a dorit, în nicio clipă a vieţii sale, să acorde literaturii o vocaţie profetică. Nepotul de iobag a refuzat, până la capăt, să imbrace mantia profetică şi nu s-a instalat în postura de educator al comunităţii: textele sale nu sunt predici sau acte de acuzare, ci sobre, nuanţate, visătoare comentarii în marginea condiţiei umane.
Scriitor rus, Cehov nu a vrut să fie un intelighent sedus de idei, pasionat de perfecţiunea utopică. Scriitor rus, Cehov a atins acea intensitate a privirii graţie căreia a reuşit să pătrundă în intimitatea omenescului însuşi. Scriitor rus, Cehov şi-a iubit patria cu acea detaşare a iubirii pe care doar spiritele libere o pot practica: nu se află în paginile sale nimic din negura mesianică ce colorează cerul intelectual al contemporanilor săi.
Proza sa, una care se naşte prin exerciţiul tenace al schiţei (aparent) umoristice, se încarcă, pe măsură ce anii trec, de gravitate şi de dubiu. Ochiul lui Cehov este modelat de infernul din Insula Sahalin şi se deschide spre adâncimea pe care nu o bănuia: devenirea sa este devenirea unei inimi care învaţă să bată cu o altă cadenţă, tot mai aproape de moarte şi de amurg.
Iar Salonul nr. 6 adună aceste fluvii de imagini, de culori şi de sunete se adună, ca într-o mare vastă şi impenetrabilă. Cine este naratorul care ne îndrumă spre întunericul ce palpită aici? Ambiguitatea fecundă a stilului cehovian se simte în ritmul şi în rama paginilor de aici. Salonul nr. 6 este înfernul şi este întunericul, este staţia terminus a drumului ce nu mai poate avea cale de întoarcere, este o zi de noiembrie eternă şi noroioasă, este un timp care se întoarce spre sine, este Rusia şi este lumea, este teribila povară a indiferenţei şi a incomunicabilităţii, este acest nimic straniu din care se alcătuieşte umanitatea, este cel din urmă peisaj pe care ochii îl mai pot privi, înainte ca totul să înceteze a mai fi.
Un infern rus
Salonul numărul 6 din oraşul fără nume este însuşi infernul. Dar nu infernul muzical al lui Dante, nu cel geometric şi terifiant al lui Kafka, nu cel milanez şi atât de straniu al lui Buzzati. Infernul cehovian este un infern rus, saturat de miasme pestilenţiale, încărcat de logoree şi copleşit de violenţa ce se nutreşte din brutalitatea seculară. Infernul cehovian este cel din urmă cerc, locul în care ajung, spre a nu se mai putea salva, cei care străbat vămile dezamăgirii, alienării, indiferenţei, nebuniei. Aici, în acest domeniu guvernat de incurie şi vegheat de gratiile sordide, aici, în acest domeniu stăpânit de mâna aspră şi arbitrară a paznicului Nikita, aici, în acest domeniu al uitării şi al letargiei, se află inima întunericului din proza lui Cehov. Cei care se află în infernul său sunt, în cele din urmă, o parte a Rusiei şi a omenirii înseşi. Infernul rus al lui Cehov devine, cu fiecare frază, un infern ce ne cuprinde pe toţi.
Mizeria atroce a salonului numărul 6 oglindeşte patologia unei întregi societăţi pentru care empatia faţă de suferinţa celuilalt a încetat să mai existe. În locul omului concret se preferă frazele şi raţionamentele, în locul realităţii se ivesc cărţile, masa de joc sau alcoolul. Concretul suferinţei este ignorat, căci stabilitatea răului face parte din stabilitatea lumii întregi.
Nebunia este, de la un punct încolo, refuzul de a accepta regulile lumii în care te afli. Păcatul care îl condamnă, social, pe Raghin, directorul de spital, este apropierea de unul dintre pensionarii salonului, locvacele Gromov. Linia este trecută şi un mecanism implacabil al execuţiei publice se pune în mişcare. Odiosul meschin Hobotov, cel care râvneşte la casa şi la poziţia lui Raghin, îi anunţă, prin meticulozitatea lui primitivă, pe cei care, în veacul XX, vor turna în evul stalinist, cu precizia unui ceasornic, amoral şi arivist.
Raghin însuşi este o rotiţă în mecanismul care îl striveşte, căci, adâncit în lectură şi în inacţiunea sterilă, a privit salonul nr. 6 ca pe un spaţiu în care nimic nu se poate înfăptui cu adevărat. Răul din Raghin este unul rusesc: este răul reflecţiei autodevoratoare, al monologului care nu duce nicăieri, al neputinţei de a schimba ceea ce mai poate fi schimbat. Raghin este împins spre infern nu doar de cei care îl privesc ca pe un străin, ci şi de propria sa natură intimă.
Coborârea în infern este, pentru Raghin, o cea din urmă vamă a ratării sale. Cel care ar fi putut fi un medic şi un om se confundă, în cele din urmă, cu paralizia ce îi corupe întreaga voinţă. Raghin moare cu fiecare zi pe care o trăieşte, iar mişcarea de automat este întreruptă doar de revelaţia teribilă a capătului de drum.
Mediocritatea celor care îl înconjoară este saturată de miasme: rivalităţi meschine, intrigi odioase, înscenări birocratice se profilează în acest spaţiu al aerului închis şi al delabrării morale. Salonul nr. 6 este locul cehovian din care speranţa a fost alungată. Răul domneşte aici, etanş şi eterm, ca o iarnă de plumb şi fără de capăt.
Infernul lui Cehov este străjuit de prezenţa ce va fi semnul veacului XX: brutalitatea oarbă şi tâmpă. Pumnii grei ai lui Nikita apără ordinea unei lumi în care doar ordinea contează. O ordine care implică supunerea, arbitrariul, teroarea şi crima. Violenţa lui Nikita, mai mult decât gratiile sordide, îi anunţă lui Raghin, devenit pacient, sosirea în infern. Libertatea de a filosofa lasă loc revelaţiei suferinţei şi apropierii morţii. Moartea lui Raghin se consumă în acest decor golit de măreţie. În halatul său afumat, apoplectic, Raghin îşi contemplă sfârşitul. Pentru el aşteptarea s-a încheiat.
Coborârea în infernul lui Cehov are simplitatea tragică a unei depoziţii clinice. Nu se află în acest text nimic exaltat şi nimic grandilocvent, ci doar puterea literaturii de a îmbrăţişa omenescul în varietatea lui deznădăjduită. Coborârea în infernul lui Cehov aşterne sub paşii cititorului treptele teribile ale indiferenţei şi singurătăţii: cruzimea şi disperarea palpită în miezul salonului său, ca un astru ce nu se poate stinge niciodată, hrănit de răul ce creşte,implacabil.