Romanele scrise de Sofi Oksanen au fost traduse în peste pa tru zeci de limbi, fiind recom pensate de-a lungul vremii cu importante premii. În limba română, la Editura Polirom, au apărut: Purificare (2012, 2013, 2021), Vacile lui Stalin (2012), Ziua când au ispărut porumbeii (2013), Parcul pentru câini (2021). Ideea de a scrie o carte de tipul De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor (tradusă de Andreea Niță și publicată anul acesta, la aceeași editură) a pornit de la un discurs pe care l-a ținut la Academia Suedeză, în 2023. Scriitoare finlandeză postcolonială, cum se autodefinește, cu studii la Helsinki, Sofi Oksanen scrie despre misoginismul devenit instrument, despre crime de război, despre faptul că Europa de Est e o victimă clară a două regimuri totalitare, Germania hitleristă și Uniunea Sovietică.
S-ar putea spune că avem un volum de nonficțiune, care abordează teme grave, foarte bine documentat, scris cu sânge rece, cu o directețe remarcabilă, un eseu dotat cu introducere, note de subsol și material bibliografic consistent, etalat pe multe pagini. Situabilă între genuri, alcătuită din cinci secțiuni în care se discută despre violență sexuală, colonialism rusesc și alte atrocități ale istoriei trecute și recente, cartea e construită după modelul unui puzzle biografic, trimițând constant la episoade de o cruzime feroce. Cum să punem capăt răului care riscă să distrugă omenirea? Sofi Oksanen lansează un apel către omenire, prin forța scrisului său, prin poveștile de viață ale celor care au cunoscut fața ororii. În era fabricilor de trolli, autoarea, țintă a unor calomnii pe internet, a fost acuzată că e fascistă, iar profesionalismul ei a fost pus sub semnul întrebării.
Fotografia veche, a surorii bunicii, adusă din Estonia, după ce această țară și-a recăpătat independența, se transformă în sursă a readucerii aminte. Ilia, într-alt plan, imbricat, scapă din bombardamentul rusesc asupra gării din Kramatorsk, dar e abuzat sexual mai apoi de opt soldați ruși. Aceștia-i găsesc în telefon fotografia în care el ține-n mână steagul ucrainean, de Ziua Independenței. În spatele fiecărei atrocități comise pe timp de război se află o poveste de viață. Karina Erșova, de 23 de ani, care lucra într-un restaurant de sushi, a fost violată, împușcată în cap și ciopârțită de soldații ruși, la Bucea.
Violul devine armă de război. S-a văzut în Ucraina, când soldații ruși intrau în case, îi ucideau pe proprietari, după care abuzau femeile rămase văduve. S-a văzut în Israel, în 7 octombrie 2023, când Hamas a comis atrocități fără precedent, cele mai sângeroase de după Holocaust. Tablourile pot fi comparate. Ura față de celălalt, dezumanizarea. Războaie interminabile, cauze pierdute, oameni ale căror vieți au fost spulberate. Similitudini se țes între sora bunicii și femeile yazidite, abuzate de soldații Isis, aflate-n Germania, în altă secvență, la terapie. Aceeași traiectorie, declinul, muțenia, resemnarea, revolta înăbușită. De la prima condamnare internațională pentru viol, care datează din 1474 și care s-a soldat cu executarea lui Peter von Hagenbach, aflat în proximitatea ducelui de Burgundia, și până-n 1998, când s-au judecat crimele de război, violurile din Rwanda, tăcerea s-a instalat apăsătoare peste omenirea care refuză să vadă. Violența sexuală devine „un instrument de intimidare supragenerațională și supranațională“ (p. 26). Femeile sună la poliție să semnaleze un act de violență domestică, dar sunt complet ignorate. E clar că Rusia le consideră teroriste pe feministe. Azi sună a paradox faptul că Imperiul Rus a fost prima țară care a incriminat violența între parteneri, încă din 1721, printr-o lege. Falsă egalitate de gen? 800 000 de femei au făcut parte din Armata Roșie. Avem un teren mișcător, pe care se înalță azi discriminarea de gen.
Sofi Oksanen semnalează că Dachau din Donbas și tortura asupra prizonierilor, filmarea lor în momentele abuzului, doar pentru distracție, continuă să existe și azi. O dovadă a faptului că nu se dorește încetarea cu adevărat a acestor practici medievale, inumane, care fac din om un simplu obiect al unor apucături monstruoase. Marginalizarea acestei problematici, permanentizarea calvarului din închisori se întâmplă doar pentru că nu există forță-n solidaritate. Se instalează sistematic frica, muțenia, blocajul, ca-n cazul surorii bunicii estoniene. Cât de cumplit și dezarmant sună: „Pacea este o anomalie în istoria omenirii.“ (p. 44) sau „Fiindcă subiectul e prea dur pentru public. Fiindcă e mai ușor să te uiți în altă parte.“ (p. 45).
Perpetuarea răului. Nu s-a învățat nimic din istorie. Țări diferite, același scenariu. Propaganda, spălarea creierului, paradele, susținerea necondiționată a dictatorului, psihiatria în slujba pedepsirii disidenței, inocularea ideii, de la vârste fragede, la școală, că inamicul trebuie învins, chiar dacă vorbește aceeași limbă, chiar dacă țările-s vecine. Armata roșie, ciuma, Stalin. Toate s-au conservat, toate induc, și-n prezent, starea de teroare, războiul. Ne amintim atrocitățile din Bucea, decorarea de către Putin a brigăzii care a acționat sângeros și inuman acolo. Criminalii de război au fost transformați în eroi ai națiunii. Rușii nu au găsit în Ucraina ceea ce așteptau, naziști și femei care să-i întâmpine cu flori.
Soldatul rus, viitoare carne de tun, ademenit cu vodcă, înainte de luptă, e uimit de „prosperitatea“ din Ucraina, de iluminatul stradal, de drumurile asfaltate, de toaletele din case și de laptopuri. El vrea prada de război. Trofeele. Soldații, unii analfabeți, fură tot ce apucă, de la electrocasnice la haine și lenjeria intimă a femeilor, de la bani la bijuterii, vandalizează, profanează, se comportă ca niște sălbatici. Călcarea în picioare a demnității. Umilirea. Complicitatea. A face public un act reprobabil. Aprobarea și stimularea gestului monstruos. Intimidarea. Blamarea victimelor. Ironizarea morților prin distribuirea unor clipuri cu înmormântarea acestora. O tehnică perfidă, a imperialismului rus, adevărată crimă împotriva umanității, e deportarea sau răpirea copiilor. Se ajunge de la homo sovieticus, creat de Stalin, la homo putinicus.
În continuarea episodului biografic în care bunicul finlandez al autoarei se înrolează voluntar în Războiul de Iarnă din 1939, când Armata Roșie a invadat Finlanda, cu gândul la exemplara rezistență a localnicilor, scriitoarea punctează: „Rușii nu au cum să priceapă de ce și-ar vărsa cineva sângele pentru ceva pe care ei nu dau doi bani: apartenența la o țară mai mică din punct de vedere geografic decât Rusia.“ (p. 94); „Rusia nu a existat niciodată fără ideea de imperialism.“ (p. 99).
Există un vocabular al terorii, dintotdeauna. Sofi Oksanen trimite constant la romanele sale, în care abordează aceleași teme. Manipularea memoriei Holocaustului, istoria ficțională răspândită-n Occident de KGB, toate campaniile de dezinformare, retorica rusă a denazificării, persecuția, opresiunea, supremația limbii ruse, în detrimentul celorlalte limbi, discursul urii, toate generează genocidul: „Genocidul și crimele de război încep cu cuvinte care creează realitatea. Limbajul populist și polarizant este materialul de construcție esențial pentru aest proiect.“ (p. 83). Limbajul dezumanizant, al extremistului rus Aleksandr Dughin, din 2014, când cerea exterminarea tuturor ucrainenilor, e azi ceva firesc printre politicienii de la Moscova. Propaganda rusă, la fel ca limba de lemn din perioada comunistă, se reduce, de fapt, la anularea comunicării, a sensului. Manipularea prin limbaj e o strategie care a funcționat, KGB-istă.
De la prima până la ultima filă, cartea e o permanentă întoarcere la sora bunicii, rămasă mută în urma torturii îndurate. O viață distrusă, ca atâtea altele în care războiul și-a pus amprenta, sinistrul suflu. Experiențe imposibil de uitat și descris, cum e și cea trăită de Mila, timp de 43 de zile, în subsolul din Donețk. Scriitoarea trimite aici la propriul roman, Parcul pentru câini, apărut, în 2019, în Finlanda. Constată că nu a scris nimeni nicio carte despre Mila sau despre alte femei care au fost supuse torturii trupești și psihice. Cum se poate cuantifica durerea celor care au trecut prin viol? Și cum se poate vorbi despre modul în care se propagă durerea, ca unda unui tsunami, de la o generație la alta?
Memoria nu poate fi însă anihilată. Sofi Oksanen își amintește: „Din casa bunicii mele din Estonia puteai să vezi și să auzi armata sovietică, deoarece bunica mea se afla pe traseul de antrenament al avioanelor de vânătoare sovietice. Printre sunetele copilăriei mele se numără lătratul câinilor înnebuniți de avioanele de vânătoare și un vuiet din cer care îți reamintea mereu de prezența forțelor militare de ocupație. Armata de ocupație nu era o știre la televizor sau ceva ce se întâmpla pe alt continent. Nu era o simplă paradă militară, ci un memento permanent al faptului că în Estonia al Doilea Război Mondial nu se încheiase. Făcea parte din viața de zi cu zi.“ (p. 184).