În Prelegeri de filosofie a istoriei (traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963, p. 41), Hegel aprecia că „Unele popoare au putut viețui timp îndelungat fără existența unui stat, deci înainte de a ajunge la realizarea acestei meniri a lor și înainte ca, înăuntrul ei, să atingă o dezvoltare importantă în anumite direcții“. Un asemenea răstimp rămânea înafara interesului său de analist retrospectiv, din perspectivă filosofică, a evoluțiilor popoarelor, fiind socotită de el drept… preistorie.
Poziționarea respectivă a marelui gânditor german nu a rămas neluată în considerare de gânditorii români. Perioada interbelică abundă de fructificări românești ale gândului hegelian, cele mai răsunătoare dintre acestea rămânând ale lui Lucian Blaga și Emil Cioran.
Tonul l-au dat însă alte nume cunoscute în epocă. Într-un interviu din 1935 – publicat, așadar, cu un an înaintea de a apărea Spațiul mioritic al lui Lucian Blaga și Schimbarea la față a României de Emil Cioran –, Liviu Rebreanu spunea: „Poporul nostru e în momentul de față în ipostaza lui Parsifal care se deșteaptă la lumină. Acum, după ce timp de o mie de ani o mare mulțime de români au trăit sub pământ, abia acum a ieșit la lumină“ („Liviu Rebreanu, cincizeci de ani de viață [II]“, în L. Rebreanu, Opere, vol 21, București, Editura Minerva, 2000, ed. de Niculae Gheran, p. 272; interviu apărut inițial în Credința, III, nr. 603, 30 nov. 1935, p. 5). Chiar dacă trimiterea la mitologia arthuriană și la personajul acesteia adus în conștiințe de opera lirică omonimă a lui Richard Wagner, de fapt gândul rebrenian trimitea la eseul ce purta ca titlu însuși numele protagonistului legendar pe care îl publicase Nichifor Crainic în 1923. În eseul său, Crainic desfășura o întreagă teorie de factură nedisimulat spengleriană: „O cultură se naște în momentul când un mare suflet se deșteaptă din străvechile zăcăminte de viață ale umanității veșnic copilărești, se desface o formă din inform, definită și vremelnică, din nedefinit și statornic. Ea înflorește pe pământul unei regiuni ce se poate hotărî cu exactitate și de care e legată ca o plantă. O cultură moare când acest suflet a înfăptuit întreaga sumă a posibilităților sale în formă de popoare, graiuri, dogme de credință, arte, state, științe și cu aceasta se reîntoarce în starea primară. Existența ei vie însă, acea serie de mari epoci care caracterizează în contur precis desăvârșirea progresivă, este o luptă adânc lăuntrică, pasionată, pentru afirmarea ideii împotriva puterilor haosului în afară, împotriva inconștientului înlăuntru. Nu numai artistul luptă împotriva rezistenții materiei, împotriva nimicirii ideii în sine. Orice cultură stă într-un raport adânc simbolic și aproape mistic cu întinderea, cu spațiul în care, prin care ea vrea sa se realizeze. Odată atins țelul și ideea, întreaga sumă a posibilităților lăuntrice, îndeplinită, și realizată în afară, cultura încremenește deodată, moare, sângele ei se încheagă, puterile i se sfärâmă. — ea devine «civilizație»“. Până ca „marele suflet“ al românilor să se deștepte și să se plămădească din inform, din nedefinit și să atingă o formă definită și statornică, el a rămas deci, în viziunea eseistului, prin „străvechile zăcăminte de viață ale umanității veșnic copilărești“. Acest stadiu infantil de pregătire a ecloziunii sufletești a unei macrocomunități este echivalentul „preistoriei“ despre care vorbise Hegel.
Confruntat, la rândul lui, cu gândul hegelian, Blaga a încercat să ofere o explicație pentru îndelungata oază „preistorică“ configurată ca o germinare îndelungată și o configurare târzie în plină dezvoltare a istoriei în țările dimprejurul teritoriilor locuite de români. În opinia lui, aceasta a fost o dinamică – conștientă sau instinctivă, rămâne de clarificat – a românilor confruntați cu vicisitudinile unei istorii ostile, agresive și anihilante, datorate cuceririlor străine imposibil de oprit prin forțe proprii. În fața acestor dezastre sociale și politice, românii s-ar fi „retras din istorie“. Teoria lui a fost formulată și expusă coerent în Spațiul mioritic (1936), lucrarea mediană din cele care alcătuiesc Trilogia culturii. Filosoful folosește termenul de românism pentru a desemna identitatea românească, nu formula naționalistă lansată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După el, „Începuturile românismului coincid … cu o «retragere» din «istorie» și din toate posibilitățile ei ritmice și dialectice, într-o viață nu lipsită de cultură, nu despuiată de forme, dar anistorică“ (Ibidem, p. 288). Pentru Blaga deci, „preistoria“ hegeliană devine, într-un anume sens, o „posthistorie“ vremelnică, anterioară reintrării în istorie odată cu modernitatea. „Pentru câteva veacuri viața preromânească și apoi românească a fost nevoită, sub presiunea evenimentelor ce se desfășurau fulgerător pe drumurile și în văzduhul Daciei, să renunțe la «istorie», să se retragă adică într-o existență organică-sufletească, oarecum atemporală. […] Preromânismul s-a retras gasteropodic în scoica sa, unde în veacurile de somn aveau să se înfiripe întâile determinante ale matricei stilistice românești“ (Ibidem). Blaga îi dă dreptate tacit lui Hegel că „Istoria de înaltă anvergură presupune totdeauna, ca organ al ei, o populație de energii organizate“ (Ibidem, p. 289). Retragerea romană din Dacia a însemnat, de aceea, retragerea din istorie într-o viață anistorică. Ceea ce se constată, după filosof, este că „nu avem de fapt o singură istorie, ci mai multe feluri de «istorii»; o istorie de tip deplin câteva veacuri, pe urmă o istorie de tip ezitant, și uneori de tip diminuat“ („Spațiul mioritic“, în Trilogia culturii, București, Editura Humanitas, 2018, p. 285). El are, fără îndoială, dreptate, căci fapt istoric nu este doar evenimențialul, evenimentul politic, nici dacă i se adaugă acestuia și înfăptuirea diplomatică ori chiar creația culturală. Fapt istoric este și procesualitatea economică, și schimbarea de mentalitate, și impactul climatic asupra vieții umane și multe alte lucruri mai puțin punctual determinabile; procese istorice mai îndelungi și mai „de fundal“, asupra unora dintre ele atrăgând atenția mai cu seamă gruparea istorică franceză denumită Școala Analelor – după revista pe care o edita, „Annales“ – și mai cu seamă reprezentatul de vârf al celei de a doua generații a ei, Fernand Braudel. Tema milenistă – a nu se confunda cu milenarismul, care trimite la credința mistică într-o împărăție de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, asociată uneori cu idei egalitarist utopice – survine și la Blaga: „În adevăr, timp de o mie de ani aproape, preromânii și românii manifestă un fel de atitudine instinctivă de autoapărare care se poate numi boicot al istoriei“ (Ibidem, p. 293). Observând că filosoful conceptualizează o presupusă guerilla pasivă a românilor aflați sub stăpâniri străine, rămâne de punctat și că întreaga proiecție a unui mileniu tăcut se cuvine amendată: între momentul părăsirii Daciei de către administrația și armata romană (271 – 275) și atestarea primelor formațiuni social-politice de factură prestatală în Gesta Hungarorum de Anonymus (sec. al IX-lea – al X-lea) rămân șase-șapte secole; întrerupte, și ele, de episoadele revenirii puterii romane la nordul Dunării, în mai multe rânduri…
Și pentru tânărul Cioran, care scrie în paralel cu Blaga, nu neapărat deri vându-și gândul din susținerile aproximativ simultane ale acestuia, suntem „un popor care n-are istorie“ – perspectivă hegeliană asupra propriului trecut. „Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! […] O mie de ani s-a făcut istoria peste noi; o mie de ani de sub-istorie“, se jelește autorul Schimbării la față a României, reluând referința milenistă a lui Rebreanu, probabil mult mai răspândită în epocă, în unele medii intelectuale. „România este geografie, nu istorie“, adaugă apoi, pentru a continua în altă parte gîndul că, acolo unde lipsesc atestările istorice, tot restul ține de virginalul natural (nici măcar de preistorie). Litania cioraniană continuă în aceeași notă, adăugându-i-se totuși și o deschidere psihanalitică: „O tristețe infinită mă cuprinde de câte ori mă gândesc cum o mie și atâta de ani ne ascundeam prin păduri și munți de frica dușmanului, adică de propria noastră frică.“ Lipsa de istorie memorabilă românească ar ține, așadar, de un neajuns al firii românilor: spaima de dușman, ipostază a angoasei de sine și, până la urmă, a terorii existenței. Cioran proiectează aici asupra națiunii sale propriile neajunsuri individuale.
În 17 mai 1940, scriindu-și articolul Înapoi la națiune! (apărut în Neamul românesc, XXXV, nr. 108, p. 1), Nicolae Iorga atingea și el, en passant, chestiunea: „Mai este națiunea.// Ea nu se poate umili pentru totdeauna și nu se poate nimici de nimeni, nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial și plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă răsărire în afară, ca arborele care-și închide vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară.“ Și Iorga aderă deci la teza fluxurilor și a refluxurilor ce pot surveni în viața popoarelor, pe care el le socotește dintru început națiuni, chiar dacă națiunea în sens modern a fost o apariție relativ târzie.
Constantin Noica brodează, și el, pe aceeași idee într-o conferință radio din 1940, „Ardealul în spiritualitatea românească“ (reprodusă în Pagini despre sufletul românesc, București, Editura Humanitas, 2008, pp. 102-109): „S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adâncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atât de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare și de neființă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie națională în care am trăit veacuri de-a rândul până să căpătăm conștiința de neam și până la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit, adâncindu-ne în noi înșine; dar somnul ne-a și paralizat, păstrându-ne prea mult în noi înșine“ (ed. cit., p. 102). La viitorul gânditor de la Păltiniș, preistoria hegeliană a devenit existență în hibernare și promisiune onirică, letargie și paralizie; mai mult o metaforă pentru aparența imobilismului istoric decât altceva. Tiparul pare împrumutat prin Blaga, la care „veacurile de somn“ erau nimic altceva decât o germinare a modului de-a fi românesc.
Felul cum a înțeles G.W.F. Hegel istoria – ca fiind indisolubil legată de existența statalității – și modul cum a interpretat el istoria central-europeană ca „preistorie“ a inspirat o precizare multiplă de poziții în România Mare a anilor 1920 – 1930. Neluând seama la părerile fundamentate istoric ale lui Nicolae Iorga, expuse amplu în cursurile sale din anii 1930 și regăsibile în publicistica lui și în studiile științifice pe care le-a scris, o serie de scriitori și filosofi mai tineri s-au grăbit să întrezărească în trecutul românesc un vid istoric, un „neant valah“, după expresia lui E.M. Cioran. Cercetări viitoare vor izbuti, probabil, o reconstituire și mai exactă a hărții acestor poziționări. Deocamdată se poate constata că ele au survenit mai cu seamă dinspre autori mai degrabă tineri – Cioran avea în 1936 doar 25 de ani, Blaga, în același an, avea 41, iar Noica, în 1940, avea 31de ani –, dar nu numai (Iorga era la senectute, în ultimul său an de viață), gânditori de orientare idealistă, unii dintre ei cu angajamente politice de extremă dreaptă…