Există oameni care, fără a depune vreun efort, devin un fel de duhovnici pentru mulți dintre cei din jur. De ce? Nu știu, deși mă interesează subiectul, întrucât fac parte dintre aceia ce se pomenesc deseori că devin confidenți ai unora ce țin fapte ascunse, că devin un seif dintr-o bancă sigură, unde se poate depozita fără grijă orice secret. Iar eu mă simt ca un fel de coș de gunoi unde oricine își poate arunca preaplinul. Nu știu datorită cărui fapt am acest „dar“ care mă încarcă solidar cu mărturisitorul.
Niciodată nu am trădat încrederea acordată și nu am povestit ceea ce mi s-a încredințat. De data aceasta însă, cred că, fără a da numele adevărate, este bine să știe și alții ce am aflat, deși sunt conștient că îmi asum un mare risc dând tiparului cele de mai jos. Cred că este vorba despre un caz pe care e mai bine să-l popularizăm pentru ca lumea să-și facă o idee despre cum merg lucrurile în minunata lume ce ne este hărăzită.
Șezând pe banca din micul parc din fața blocului, într-o convorbire cu un vecin de apartament, acesta mi-a povestit, cu ochii în pământ, o întâmplare din trecutul său profesional.
În primul rând, trebuie să spun că până în după-amiaza aceea n-am avut niciun fel de relații cu vecinul. Ne-am întâlnit de multe ori pe scări sau în lift, ne-am salutat, am discutat despre vreme și… și cam atât. Îl știam că locuia singur, așa că nu au existat nici soții care să lege vorbe între ele. Bănuiam că este funcționar undeva, probabil pe o poziție de decizie și… și cam atât. După ziua în care mi s-a destăinuit atât de neașteptat, de parcă se spovedea pentru a-și mărturisi păcatele, am înțeles că este bine să nu divulg nici identitatea lui și nici identitatea celor aflați în legătură cu relatarea sa. Dar, totodată, de atunci, m-am tot întrebat de ce mi s-a destăinuit tocmai mie? Așa cum am precizat, nu am avut până atunci niciun fel de relații, atât doar că locuiam ușă lângă ușă pe același palier. Eu nu știam nimic despre el, dar, după ce am aflat unde a lucrat, nu sunt deloc sigur că el nu știa destul de multe despre mine. Locuind perete la perete, acum sunt încredințat că nu eram chiar o pagină albă pentru el.
Domnul M., așa cum îl voi numi mai departe, mi-a spus că a lucrat până acum câteva săptămâni în Servicii, având chiar un grad mare. Deși regulamentul și onoarea nu permite unuia ca el să pomenească nimic din cele la care a lucrat, acum, trecut în rezervă, are tot timpul din lume pentru a-și recapitula cariera cu bunele și cu relele ei, iar un caz petrecut cu doi ani în urmă nu-l lăsa deloc să treacă prea ușor peste el.
Mi s-a făcut frică: de ce îmi povestește tocmai mie, unui necunoscut, un fapt ce pare din start atât de grav. L-am întrebat de ce… S-a întrerupt două secunde și a continuat să-mi vorbească, fără să-mi răspundă la întrebare. Nu vreau să știu ceea ce nu trebuie să știu, am insistat. În felul acesta devin și eu actor în piesa pe care nu aș putea s-o interpretez! A mai tăcut câteva secunde și, tot fără să-mi răspundă la întrebare, a continuat:
„Nu cred că ați urmărit în presă informațiile despre domnul Robert Zambo, deși subiectul a făcut un oarecare rating, așa cum aduce auditoriu orice știre terminată cu un deces neașteptat.“
„Nu! m-am grăbit să zic. Habar n-am despre ce vorbiți!“
„Cu vreo doi ani în urmă, am fost sesizați că la ZAMBO ENTERPRISE se întâmplă ceva. După cum știți, ZAMBO ENTERPRISE este o multinațională cu un capital de multe miliarde de euro și dă de lucru le peste 3.200 de angajați. De altfel, municipiul V., la fel ca și localitățile din jur, este dependent de Zambo.
„Vă spun că nu știu nimic despre… despre ce-mi vorbiți!“
„Am primit ordin să văd ce trebuie investigat acolo. M-am deplasat în municipiul V. și am stat de vorbă cu domnul R. Zambo. Ei bine, nu puteți nega faptul că nu i-ați văzut chipul de numeroase ori pe micul ecran!
„Știți, eu nu prea urmăresc…“ Mă gândeam să pretextez o întâlnire urgentă, să mă scol și să plec. Numai că eram cu un profesionist și știam că nu-l pot păcăli atât de ușor.
„Domnul Robert Zambo mi s-a plâns că tocmai popularizarea prea deasă l-a adus în situația în care se afla. Adică…, adică, vorbind pe șleau, oamenii săi de supraveghere l-au salvat de două ori de la încercări de atentat. De ce nu ne-ați înștiințat de toate astea, l-am întrebat? Parcă dumneavoastră nu știți… Noi chiar nu știam.“
Domnul M. a făcut o pauză și a continuat pe alt ton: „Dumneavoastră nici nu vă puteți imagina cum arată biroul lui Zambo. Nu știu prin câte sedii importante v-au dus pașii, dar așa ceva sigur n-ați văzut.“
„Eu, e adevărat, n-am ajuns în asemenea…“
Interlocutorul meu nu m-a lăsat să continui și, revenind la primul registru, a continuat: „Din discuția cu domnul Robert Zambo mi-am dat seama că omul nu este paranoic și că descrie o amenințare reală. Or, vă repet, ZAMBO ENTEPRISE este o multinațională cheie nu numai pentru sumele uriașe pe care le aduce în țară și pentru rolul în dezvoltarea zonei, ci și pentru numeroasele relații pe orizontală. Despre ZAMBO ENTEPRISE și despre domnul Robert Zambo personal se interesează regulat și premierul. În afară de asta, eram sigur că nu numai noi am fost implicați în caz, ci și alte Servicii au fost avizate. După al doilea atentat, s-a socotit că nici acelea nu s-au dovedit suficient de eficiente, așa că am fost incluși și noi. Probabil că nu mă înșel, ținând cont de restructurările de la ei.
Am întocmit un raport – care eram conștient că nu spune șefilor mei nimic nou – și am pregătit o întrevedere încă în aceeași zi cu paza personală a domnului Zambo. De la șeful acesteia am aflat că în urmă cu o lună a fost prins un individ cu un pistol mitralieră chiar în anticamera importantului personaj. Mai exact, când? La 12 octombrie, ora 11, 32. Unde-i suspectul acum? Când l-am escortat pe scări, desigur, în așa fel încât cei cu care ne-am intersectat să nu observe nimic, individul a spart cu dinții o capsulă cu cianură și a murit pe loc. De unde a putut să ia otrava, câtă vreme l-ați imobilizat? O avea într-o măsea, după clasicul model al șefilor naziști. Ca și Göring? Exact. Asta ne-a demonstrat că ucigașul făcea parte dintr-un grup mai larg și bine organizat, că nu ne aflam în fața unui individ nemulțumit că a fost dat afară… sau… sau așa ceva. Asta deși a reieșit că omul a lucrat ca operator timp de patru luni la întreprinderile Zambo, de unde a plecat din proprie voință. Deci n-a fost dat afară. Nu, probabil că a fost patru luni aici, în interior, pentru a studia terenul. Și nu i-ați aflat complicii? Nu. Dar e limpede că individul a acceptat cu o motivație puternică rolul, pentru că, e clar, chiar dacă i-ar fi reușit atentatul, n-ar fi avut cum să fugă. Ce ar fi fost acea motivație decisivă? N-am aflat. Câți ani avea individul? Douăzeci și opt. Avea acte? Acte false cu ajutorul cărora a izbutit să intre în clădire.
Și a doua tentativă? A doua tentativă a avut loc în studioul televiziunii BCB. Robert… Îi spuneți pe nume? Scuzați! Îi spuneți pe nume? Numai în intimitate… Suntem verișori. Deci, tentativa de la BCB! Acolo, dacă ați fost vreodată, știți că în studioul unde se țin discuțiile cu oaspeții se intră printr-un coridor în formă de L cu pereții tapetați cu oglindă. Așa am putut vedea chiar eu cum o femeie picura ceva într-unul dintre paharele care trebuiau să ajungă pe măsuța oaspetelui. Am interceptat-o la timp de după colț, dar ea a apucat să soarbă din otravă. A murit în câteva clipe. Ați aflat cine a fost femeia? Lucra de vreo trei luni la BCB ca om la toate. Cine a angajat-o, de unde provenea etc.? Mister! Șeful personalului pretinde că i-a fost plasată cu un nume fals și cu recomandări din surse fictive. Îl credeți? A fost interogat de colegii dumneavoastră, dar nu au aflat nimic. Domnul Zambo a cerut să fie lăsat în pace. Domnului Zambo nu-i convine deloc să fie popularizate cele două tentative. Vă dați seama cum ar reacționa bursa?
Deci, nu m-am înșelat, există «colegi» care și ei se ocupă de caz. Cel puțin deocamdată, relațiile domnului Robert Zambo cu oficialitățile cele mai înalte sunt foarte bune și nu se știe cum s-ar dezvolta aceste relații dacă la ZAMBO ENTEPRISE ar veni altcineva. Și nu se poate anticipa nici cum s-ar dezvolta relațiile dintre ZAMBO ENTEPRISE și partenerii de pe orizontală. Deci, cele două atentate au ajuns la urechile celor ce conduc țara și, într-o primă fază, a fost delegat un alt serviciu să se ocupe de caz.
Încă în prima mea zi în municipiul V., am adunat toate aceste informații și le-am trimis mai sus. Pe lângă ele, am solicitat să fiu pus în legătură cu «colegii» care, instrumentând mai de mult cazul, probabil că au ajuns și la alte informații. Mi s-a răspuns doar atât: «Date fiind antecedentele, este de presupus, cu o probabilitate rezonabilă, că se pregătește și un al treilea atentat». Despre colaborarea cu colegii, nimic. Nu am avut ce face și nu am mai insistat.
Următorul pas obligatoriu era să aflu cine ar fi fost interesat de eliminarea domnului Robert Zambo. Am cerut o nouă întrevedere cu el, dar am fost anunțat că șeful este plecat. Unde? Nu mi s-a spus unde, ci doar că a părăsit municipiul V. cu elicopterul personal. Totuși, trebuia să aflu mai multe, chiar și în lipsa lui. M-am deplasat la reședința sa, am sunat la poarta masivă de metal din zidul înalt de cărămidă. O adevărată fortăreață. Nu mi-a răspuns nimeni. Dându-mă câțiva pași în spate, am putut zări, pe deasupra gardului, mansarda și o parte din etaj. Brusc, din interior a izbucnit un lătrat de câine. De fapt, un lătrat provenind de la mai mulți câini. Am așteptat, sperând să vină cineva la poartă. N-a venit nimeni, în schimb, m-am apropiat din nou de «fortăreață». Iarăși nu mai puteam vedea decât poarta. Lătratul a încetat, de parcă ar fi știut câinii că de unde mă aflam nu puteam zări decât zidul. Am mai rămas câteva minute, după care m-am întors la sediul firmei. Un sediu nou, cu unsprezece etaje aranjate într-o formă destul de neobișnuită pentru un oraș ca V. Programul de lucru nu s-a terminat și am cerut să fiu îndrumat spre biroul șefului pazei. Acesta lipsește. A plecat cu șeful cel mare? A plecat, nouă nu ne dă raportul. Cine îi ține locul? Nouă nu ni s-a spus, fiecare serviciu își are conducătorul său. Dar nu există un director general adjunct? Există doar un Consiliu de Administrație. Și nu mă poți pune în legătură cu cineva din Consiliul de Administrație? Noi nu avem acces la dânșii. Atunci am cerut să fiu îndrumat la șeful personalului. Un funcționar m-a condus prin marea clădire administrativă care masca dinspre stradă numeroasele hale. Pe unele dintre ele le puteam vedea de pe coridorul interior. Am încercat să intru în vorbă cu însoțitorul meu, însă n-am primit decât răspunsuri monosilabice. Șeful personalului a fost mai volubil. Nici biroul acestuia nu era de lepădat, era elegant, dar bineînțeles nu depășea anumite standarde“.
Domnul M. a făcut o pauză și nu era greu de ghicit că i s-a întors gândul la cabinetul de primire al șefului celui mare. La splendoarea „supraumană“ de acolo. Un spațiu ce a luat locul imaginilor din visele interzise ale interlocutorului meu. L-am lăsat să-și savureze reveria și am tăcut și eu.
După care a reluat: „Cu șeful personalului, am stat de vorbă aproape o oră. Ce se întâmplă dacă sosește la poartă un partener important sau o delegație străină, iar domnul Zambo nu se află în incintă?, am întrebat. E foarte puțin probabil să aibă loc așa ceva: pe de o parte, aici nu se vine decât anunțat din vreme, în funcție de programul atât de încărcat al domnului Director General. În al doilea rând, când se află în V., domnul Zambo își petrece mai tot timpul în incintă – vine dis-de-dimineață și pleacă seara. Uneori rămâne și peste noapte. Și când se mai ocupă de familie, am întrebat. De familie? Da, de familie. Omul din fața mea părea amabil, dar era evident că am pătruns pe un teritoriu periculos. Păi, bănuiesc că știți că domnul Zambo se află la a treia căsnicie. Da? Da și… și nu e treaba mea să comentez viața privată a șefului. Dar… cred că dumneavoastră i-ați studiat dosarul. Am tăcut și el a continuat: domnul Zambo are trei copii, doi, Eleonora și Rafaela, cu a doua soție și Bruno cu cea de a treia. Și copiii unde se află? Locuiesc toți în reședința la care ați sunat nu de mult. Și cum de mama fetelor…? Și mama fetelor, chiar și prima soție locuiește acolo. Un fel de harem, am gândit, dar nu am spus decât că toată familia…, faptul că familia lărgită locuiește în V. dovedește că domnul Zambo chiar are planuri mari pe meleagurile noastre. Nu locuiesc aici tot timpul, mai au reședințe și în alte țări, a completat șeful personalului. A sunat telefonul, și-a cerut scuze, a răspuns scurt și a pus receptorul în furcă. Între timp, am gândit că oamenii foarte bogați și foarte puternici duc un altfel de trai decât noi, ceilalți, dar mă întrebam când are Robert al nostru răgaz să cucerească femeile, mai ales că se zvonea că mai are și numeroase aventuri extraconjugale. Nici noi nu ne amestecăm în intimitatea domnului Zambo, am spus, când interlocutorul meu mi-a adresat din nou privirea. Dar, fiind vorba de motivul pentru care mă aflu aici, ar trebui să știu tot ce ar putea avea legătură cu întâmplările…, cu atentatele. Fiind atâtea persoane în anturajul privat al domnului Zambo, credeți că ar fi cineva implicat? La ora când vorbim noi acum, domnul Zambo este pe locul șapte în clasamentul celor mai bogați oameni din lume, averea sa depășește bugetul multor țări, o asemenea avere poate tenta pe oricine. Iar țara noastră este recunoscătoare că o asemenea uriașă personalitate se află la noi, că investește la noi, că dă de mâncare oamenilor de la noi. Așa că știm că trebuie să facem tot ce e posibil pentru a-l proteja. Noi încercăm să protejăm pe toată lumea aflată pe teritoriul nostru, dar cu atât mai mult o figură atât de importantă. Eu vorbeam serios, ca un robot, dar simțeam că nu am transmis nimic nou. Între timp, m-am gândit la apelul telefonic de mai înainte. Când eram în misiune oficială undeva, era limpede că secretarele știau că e interzis să ne deranjeze. Cu atât mai mult la ZAMBO ENTEPRISE, unde totul părea să funcționeze perfect.“
Domnul M. a făcut o pauză mai lungă. De data asta, mi-am dat seama, nu pentru a-și aminti de biroul lui Robert Zambo, loc ce părea să-l fi asimilat luxului extrem unde poate respira un om. Nu, de data asta simțeam că a ajuns, în neobișnuita sa relatare, la punctul unde simțea și el că n-ar trebui să continue. S-a sculat, a salutat, dar după doar doi pași a revenit pe bancă lângă mine. Era limpede chiar și pentru un nespecialist ca mine că impulsul de a se descărca de povară nu putea fi oprit.
„Am rămas la V. timp de o săptămână. Am izbutit să vorbesc cu o mulțime de oameni. Chiar și cu Zambo, revenit pentru a primi o delegație sud-coreeană. Cu cât mă acomodam mai mult cu terenul, cu atât mai tare îmi dădeam seama că imensul imperiu al magnatului funcționează ca un magnet în atragerea a tot mai mulți potențiali interesați, posibili moștenitori, posibili concurenți, posibili prieteni rechini. Un asasin putea să apară de oriunde și oricând. Am fost chemat la prim-ministru și mi s-a spus că răspund cu capul de viața proprietarului lui ZAMBO ENTEPRISE. Pentru aceasta m-au detașat la V., unde am stat aproape o lună, timp în care n-am putut veni nici măcar o singură dată acasă. Inițial, desigur, nu am cunoscut pe nimeni acolo, dar încetul cu încetul am legat suficiente contacte pentru a preveni un nou atentat. Odată am fost invitat chiar și la Robert Zambo în fortăreața lui. Eu locuiesc ca și dumneavoastră într-un apartament de bloc cu trei camere. La poziția mea, puteam să ajung la o casă, singur într-o curte cu pomi, cu o grădină și… și cu liniște. Am rămas tot în apartamentul pe care ni l-au cumpărat socrii când ne-am căsătorit. Nevastă-mea a avut școala unde preda la două sute de metri de casă. La fel și copiii, cât au fost elevi. Nici n-am jinduit la mai mult, dar ce am văzut la Zambo mi s-a părut de pe altă planetă. În fine…“
[Are și familie?! Stăm de atâta vreme pe aceeași scară și nu i-am întâlnit soția și copiii. Sau poate că i-am întâlnit, dar n-am făcut legătura între ei și el.]
„Într-o zi am auzit că ZAMBO ENTEPRISE se retrage din țara noastră și se mută undeva mai la est. Am urmărit zvonul și am aflat că se confirmă. Pierderea se anunța cumplită nu numai pentru V., ci pentru întreaga noastră economie. Am fost chemat în capitală și am participat la o ședință…, la un sfat de taină. Întors la V., a trebuit să aflu cine dintre prezumtivii moștenitori ai magnatului ar fi interesat să nu disloce întreprinderea. A reieșit că fratele mai mic al lui Robert ar fi oricând dispus să preia frânele. Numai că Emil, fratele mai mic, pierdea bani și bunuri la jocuri de cărți. Plus că Emil n-avea cum să moștenească întreaga avere. Apoi, contactele au avut loc cu mai multe persoane. Dintre toate, a fost ales domnul doctor S.R., membru în Consiliul de Administrație și cel mai vechi colaborator al lui Zambo, singurul om care se bucura de prestigiul și de cunoștințele necesare pentru a menține corabia, măcar pentru o vreme, deasupra valurilor. Când i s-a făcut propunerea de a prelua ZAMBO ENTEPRISE, cu condiția de a rămâne în V., doctorul S.R. a cerut un timp de gândire, dar după două zile s-a declarat de acord. Era în joc o avere atât de mare, încât nici măcar omul cel mai apropiat de Robert n-a putut să o refuze. Cu orice preț!
Acum sarcina mea nu mai era să-l păzim pe Robert Zambo, ci, chiar dimpotrivă, să scăpăm fără zgomot de el. Când doctorul S.R. a spus da și după ce a aflat tot ce trebuia să știe, marele magnat Robert Zambo a făcut un atac cerebral în timpul somnului, iar în dimineața următoare a fost găsit mort.“
Vecinul meu, domnul M. a tăcut. Și am tăcut și eu.
„Totuși, cum de mi-ați povestit tocmai mie această… această crimă?“
„ZAMBO ENTEPRISE funcționează și acum la V., dă de mâncare la mii de oameni și se dezvoltă în ciuda recesiunii în care se află tot continentul. Vă dați seama ce supapă uimitoare este pentru imaginea țării? Și nu numai pentru imagine… Dosarul este închis.“
„Și dacă aș povesti cuiva tot ceea ce…?“
„Am simțit că nu mai pot ține doar în mine ceea ce s-a întâmplat.“
„Dar și dacă aș simți și eu, la fel ca și dumneavoastră, că nu voi putea ține în mine, ce mi-ați mărturisit?“
„Ați povesti cui? Și cine să vă creadă?! Cine să creadă că un înalt orfițer povestește un asemenea caz unui vecin cu care abia dacă se cunoaște?“
„Și… și dacă m-aș adresa unui jurnalist priceput, un jurnalist de investigație avid după un asemenea subiect?“
„Omule, ce jurnalist de investigație ar porni de la o faptă atât de neverosimilă.“
„Mie nu mi se pare neverosimilă!“
„Mă refeream la ceea ce v-am spus mai înainte. Cine să creadă că un înalt ofițer povestește un asemenea caz unui vecin cu care abia dacă se cunoaște? Dosarul este închis.“
Domnul M. m-a bătut ușor pe umăr, s-a sculat și a luat-o spre oraș. Am avut impresia că se simțea mai ușor decât atunci când m-a abordat. Nu mai ducea povara singur.
Eu am rămas pe banca din fața blocului, întorcând cele auzite pe toate fețele. Știu că nu sunt ceea ce se numește un „erou“, nici măcar un „om curajos“. Mai degrabă, tind întotdeauna să fac un pas în spate ori de câte ori adulmec cea mai mică situație posibil primejdioasă. Însă, așa cum nu pot să-mi dau seama de ce mi s-a destăinuit domnul M. tocmai mie, așa nu știu de ce am decis că trebuie să cunoască mai multă lume ceea ce am aflat.
Prima căreia i-am povestit neașteptata discuție a fost soția. „Nici să nu te gândești! Uită cât mai repede totul! Dacă ți-au ieșit brusc aripi de vultur, măcar nu ne pune în primejdie pe copii și pe mine!“ Am tăcut.
Peste câteva zile am întâlnit un fost coleg de facultate ajuns ziarist cunoscut. Nu ne-am văzut de ani de zile, așa că mi-am spus că doar soarta a vrut să ne vedem tocmai atunci. I-am relatat toată povestea domnului M. M-a ascultat cu vădită atenție, mi-a spus că-l interesează cazul, că e o adevărată trufanda jurnalistică etc… Fostul meu coleg este o prezență constantă la talk-show-uri, așa că am așteptat cu nerăbdare să văd un breaking news și bomba explodând pe micul ecran. A trecut o săptămână, a trecut o lună, fostul meu coleg a apărut de mai multe ori în discuții înflăcărate despre „subiecte fierbinți în exclusivitate“. Nevastă-mea a bănuit ceva, prea am fost brusc interesat de ceea ce până atunci am numit amândoi „tâmpenii pentru adormit babe“. Până ce m-am lăsat păgubaș și am revenit la programele la care ne uitam înainte.
Peste alte câteva luni l-am întâlnit din nou pe curajosul comentator și l-am întrebat ce se mai aude cu „subiectul nostru“. „Fii serios, mi-a spus, cine crezi că ar accepta că un fost înalt lucrător de la Servicii s-ar apuca să povestească unuia ca tine asemenea informații clasificate?“ „Unuia ca mine?! Adică eu nu sunt nimic?“ I-am întors spatele, dar în clipa aceea am decis să fac eu publică toată tărășenia.
Nu sunt jurnalist, nu am colaborat niciodată la un ziar ori la un canal de televiziune („Și ne-a fost bine!“, cum mi-a reproșat mai târziu soția), am pus totul pe hârtie și am trimis materialul la un ziar central. Fără niciun ecou. Văzând că nu se întâmplă nimic, l-am trimis la opt ziare și la trei televiziuni. Singurul efect a fost că, într-o zi, domnul M. m-a sfătuit să-mi văd de treabă, dacă nu vreau să am eu sau ai mei neplăceri. Într-adevăr, fiul meu a fost prins la discotecă având droguri asupra sa. El a pretins că a fost o înscenare, eu nu sunt chiar convins că n-a consumat într-adevăr acele substanțe. Băiatul a fost ridicat, dus la poliție, înregistrat și lăsat acasă. Un mesaj telefonic m-a avertizat că „data viitoare n-o să fie la fel de lipsit de urmări!“
Asta m-a făcut să cred mai degrabă versiunea fiului meu. Așa că „mi-au crescut aripi de vultur“ și am pus întregul material pe Facebook. M-am pomenit, în doar câteva ore, cu peste 200 de comentarii. Apoi am fost dat în judecată pentru calomnie, ultraj și denigrarea unor persoane. La prima instanță, am fost nevoit să asist cum vorbele mele au întâmpinat o teribilă opoziție din partea a vreo douăzeci și cinci de „martori“ care mi-au făcut, în treacăt, un portret îngrozitor, portret reținut de instanță și preluat de procuratură, care s-a autosesizat. Acum am de luptat pe șapte fronturi în patru procese penale și trei civile. Printre altele, mi se cer despăgubiri de la „părțile vătămate“ din cauza afirmațiilor mele „nefondate“, despăgubiri care depășesc veniturile mele și ale soției de treizeci de ori.
Singura mea speranță este că roțile justiției se învârt extrem de încet și că până la ultima cale de atac o să se întâmple și ceva în favoarea mea.
Ultima oară când l-am întâlnit din nou pe domnul M., acesta, „deși a declarat că nu mă cunoaște“, s-a așezat pe banca noastră și mi-a spus părintește că „m-a prevenit“ și m-a oferit singura soluție: să mă mut la țară, la soacră-mea rămasă singură. Acolo voi fi uitat de toată lumea [adică chiar și de autorități], procesele se vor tărăgăna la nesfârșit. În comuna soacră-mii tocmai s-a eliberat un post la Primărie, naveta la școală a copiilor e floare la ureche. „Altă propunere n-o să mai primești. Și nu uita! Dosarul s-a închis!“ Când i-am spus soției, aceasta i-a mulțumit la Dumnezeu.
Am făcut cum mi s-a spus, la țară am scăpat de smogul de la oraș, grădina ne oferă destule pentru ca să putem face și economii. Când va împlini vârsta, voi putea să-i cumpăr băiatului o mașină. Revenind în oraș pentru o adeverință, l-am întâlnit pe marele comentator politic. „Nici nu știi ce noroc ai! Alte cazuri se termină mult mai rău. Pe cine ai în spate, de te-a scos din rahat?“ I-am făcut cu ochiul și i-am întors spatele. Măcar să creadă că am pe cineva care m-a putut scoate din rahat. Marele jurnalist s-a uitat cu alți ochi la mine.
Dosarul s-a închis, dar de ce mi-a povestit domnul M. toate lucrurile acelea tocmai mie? Numai pentru că eu sunt un fel de coș de gunoi unde oricine își poate arunca preaplinul?!