Nicolae Manolescu – 85

Firescul, generozitatea, calmul

Aveam multe motive să-l admir pe Nicolae Manolescu. Nu am cum să le amintesc aici pe toate, așa că voi reține trei dintre ele.

Ceea ce m-a impresionat, de la început, a fost firescul scrisului său. Fraza curge cu o naturalețe desăvârșită, ai zice că Manolescu scria fără efort, că n-a cunoscut teama că textul nu-i „iese“ cum trebuie, că – totodată – știa prea bine că fiecare cuvânt, fiecare virgulă sunt la locul lor. Acest firesc înseamnă, în același timp, claritate și precizie. Nu cred că există în opera lui Manolescu pasaje cu exprimări prețioase ori fraze contorsionate. Ideea, la el, e rostită cu o claritate exemplară.

Al doilea aspect pe care vreau să-l semnalez este generozitatea lui. Mereu săritor, era gata să-și ajute prietenii, dacă aceștia întâmpinau greutăți sau dacă era nevoie de o intervenție pentru a ieși din cine știe ce situație dificilă. Am fost revoltat de fiecare dată când fel de fel de indivizi îl acuzau de meschinărie și de alte păcate imaginare. Iar generozitate înseamnă și altceva: Manolescu nu-ți cerea să-i faci, în contrapartidă, nu știu ce serviciu, să-ți plătești, cum ar veni, datoria. Nu: la el era prietenie pură, dorință de a fi util.

Al treilea lucru care m-a frapat la el a fost calmul. Acest om a trecut prin teribile încercări, era încă un copil când ambii părinți au fost arestați și întemnițați. Era pe punctul, mai târziu, să nu poată face studii universitare. Când cu antologia de poezie de la BpT, a fost realmente linșat prin acuzații cu caracter ideologic. A fost o primă pățanie dintr-o serie mai lungă, de n-ar fi să amintim decât atacurile abjecte din „Săptămîna“. Rămânea senin și chiar se amuza de aberațiile care se debitau în legătură cu persoana sa. I-am cerut sfatul în două rânduri, o dată în 1983, a doua oară îm 1989, când mă confruntam cu situații extrem de dificile. M-a ascultat cu atenție, m-a încurajat și am fost reconfortat știindu-l alături. Reușea, prin calmul lui, să te facă să te simți mai puternic.

Alexandru Călinescu

 

*

 Povestea unei apropieri

Se cuvine, socotesc, să mă întorc în punctul originar. Așadar, când și cum a început povestea apropierii mele de Nicolae Manolescu, o apropiere extraordinară, profundă, o apropiere literară în primul rând, dar și de muncă umăr la umăr, de susținere a unor cauze în care am crezut amândoi, de prietenie deosebită, verificată în timp și în încercări dificile, cu atâtea momente de rezonanță sufletească.

Să povestesc ceea ce am mai povestit. Era la începutul verii în anul 2005, mă aflam undeva în afara țării, într-un loc frumos, când a sunat telefonul mobil. Am răspuns și i-am recunoscut vocea. Era Nicolae Manolescu. După câteva propoziții de politețe, mi-a comunicat firesc, direct, de ce îmi telefonase. Va candida la președinția Uniunii Scriitorilor și, dacă va câștiga, îmi propunea să vin în echipa lui de conducere, ca secretar al Uniunii Scriitorilor. Evident, am acceptat pe loc. Mă simțeam în al șaptelea, în al nouălea cer. Eram tare mândru că mă alesese pe mine. Pe atunci, locuiam în provincie, la Craiova, și eram convins că o promovare într-o asemenea funcție în cadrul breslei noastre literare înseamnă și o validare, o recunoaștere a meritelor scriitoricești.

Dar, mai cu seamă, eram fericit dintr-un alt motiv, unul special, care pentru alții poate n-ar conta, dar care pentru mine, ca plăsmuitor de personaje prozastice, însemna enorm. Știam exact cine este Nicolae Manolescu. Îl percepeam ca pe o personalitate uriașă a literaturii noastre, o personalitate aflată atunci la apogeu, era în ochii mei ceea ce se cheamă o minte strălucită și, oferindu-mi prilejul să devin colaboratorul său, aveam șansa unică să-l privesc îndeaproape, pe îndelete, să-l cercetez adică, să-l înțeleg și să mă delectez cu spectacolul incomparabil al unei astfel de minți strălucite. Reiau o analogie pe care am mai folosit-o evocând acele momente. Eram aidoma unui pasionat de ceasornice vechi care, într-o bună zi, cu totul pe neașteptate, primește în dar un sofisticat, prețios, foarte rar orologiu și, mai mult, primindu-l, de-acum îi este permis să se uite în voie la acel mecanism minunat și chiar să-l desfacă în părțile componente, arcuri, rotițe, tije și șuruburi, și să-l compună la loc, căutând să deslușească misterioasa sa întocmire și funcționare. Sigur că da, să consider drept cea mai mare răsplată personală, cel mai mare triumf personal o asemenea tărășenie, faptul că am căpătat „bilet de intrare“ la spectacolul unei minți extraordinare, poate fi luat drept nepragmatic, deplasat și poate stârni zâmbete. Dar chiar așa au stat lucrurile.

Previzibil, după clipele de euforie au venit și îngrijorările, normale: mă întrebam, fără să fiu în stare să răspund, dacă voi reuși compatibilizarea, potrivirea, aceea fără de care este imposibil să mergi înainte. Admirația mea pentru el fusese una de la distanță, până atunci nu mă numărasem printre apropiații săi, nici printre favoriții săi literari. Aparțineam, mai degrabă, unor tabere nu neapărat adverse, dar diferite, eu nu frecventasem Cenaclul de Luni, unde el era corifeul indiscutabil, debutasem și editorial înaintea colegilor mei de generație, mă formasem la Craiova, în cercul revistei „Ramuri“ și în preajma unui mare scriitor, Marin Sorescu, cu care nu se iubea foarte tare.

De aceea, am început atent, perseverent, plin de râvnă construcția mea invizibilă, de natură imaterială, aceea a apropierii cercetătoare, curioase de Nicolae Manolescu. S-a întâmplat să rezonăm foarte repede și foarte bine pe plan uman. Însă încrederea literară i-am câștigat-o mai greu, în timp. La început, privea încercările mele literare dacă nu cu mefiență, în mod cert trecând foarte ușor peste ele, rămânând la suprafața lucrurilor. De la un moment dat însă, și iarăși a fost ceva care m-a surprins, ceva din categoria prea frumos ca să fie adevărat, a devenit un fervent susținător al cărților mele de poezie și al romanelor mele, m-a susținut cu încăpățânare, chiar în exces, ceea ce mi-a atras, vai, neîmpăcate adversități din partea atâtor autori. Îmi citea toate volumele în manuscris, a scris despre ele și m-am bucurat de aprecierile sale până la sfârșit. Astfel, chiar în ultimul text publicat în timpul vieții în „România literară“ (nr. 12, 2024), neîntrecutul critic a făcut afirmații critice onorante, superlative în privința literaturii mele, pe care, din decență, din smerenie, cum ar spune Varujan Vosganian, le reproduc aici. Cu adevărat, am fost un autor norocos, fiindcă am avut parte de această întâlnire, de această apropiere. Istoria literaturii e și istoria unor asemenea gesturi de mare noblețe, când cineva prestigios rostește un da răspicat pentru altcineva care vine din urmă. Literar îi datorez enorm și e o datorie pe care, din păcate, nu am cum să mi-o plătesc.

Dar să ne întoarcem. Am stat 19 ani în preajma sa, fiindu-i cel mai apropiat colaborator. Ce pot să zic la capătul acestui drum lung și deloc neted, străbătut împreună? Spectacolul unei minți strălucite, pe care îmi propusesem să-l urmăresc, l-am urmărit și ce impresie mi-a lăsat? M-a dezamăgit în cele din urmă sau m-a încântat, cum speram? O, sunt multe, multe de povestit. Dar, neîndoielnic, a fost un privilegiu al vieții mele să mă aflu în preajma lui. Da, greșea și el adeseori, da, nu știa nici el totul, da, era adeseori capricios, nedrept câteodată, da, avea și el slăbiciuni de tot felul. Dar astea sunt nimicuri, care nici nu trebuie să fie pomenite, în comparație cu calitățile sale intelectuale și umane, unice probabil, foarte rare oricum. Devotamentul lui pentru literatura română a fost unul absolut. Am sentimentul că a fost un scriitor (adică, la un loc, critic, istoric literar, eseist, prozator, teoretician, publicist, polemist) de excepție, cu o capacitate ieșită din comun de a cuprinde, de a analiza și de a ierarhiza întregul literaturii noastre. Îi citim, îi recitim diverse pagini, din Teme, din Arca lui Noe, din Sadoveanu sau utopia cărții, din monumentala Istorie critică a literaturii române (de pildă, Introducerea, lectură în paralel cu a introducerii semnate de G. Călinescu la Istoria sa), din Cititul și scrisul, din Viață și cărți și toate, până la editorialele din „România literară“, pe care le publicăm în reluare acum, toate se dovedesc inoxidabile, par scrise cu litere săpate în piatră, își păstrează intacte expresivitatea, limpezimea argumentației, acuitatea stilistică și ideatică, adică viabilitatea, perenitatea.

Sunt convins că acum, după plecarea trupească dintre noi a lui Nicolae Manolescu, începe a doua sa viață, prezentul continuu al operei sale. Cărțile sale nepieritoare îl fac să fie viu, pentru totdeauna.

Gabriel Chifu

 

*

 Tăcerile domnului Manolescu

Nicolae Manolescu ne hipnotizase într-atât, încât n-aveam niciun dubiu că va trăi o sută de ani. Mai în glumă, mai în serios, cochetam cu gândul că-l vom sărbători la centenar — cu condiția, desigur, să fi supraviețuit și noi. Dispariția lui fulgerătoare, când nu împlinise încă optzeci și cinci, a făcut să se prăbușească sistemul de iluzii pe care fiecare îl nutrim și în legătură cu propriile persoane. Ce rost avea să visăm că vom deveni noi înșine octogenari, când el nu atinsese pragul sutei de ani pe care mizam ca pe cel mai sigur lucru din lume?

Nicolae Manolescu știa să umple, ca nimeni altul, tăcerile dintr-o conversație. Având prilejul să văd, de curând, câteva sute de fotografii care îi ilustrau întreaga viață, m-au frapat cele două ipostaze în care e surprins zâmbind sau ascultând. Niciuna din ele nu e o poză, ci surprinderea unei realități mai puternice decât aceea la care aveam noi acces. Ele îmi apar acum stranii, pentru că nu sunt însoțite de vocea lui. Era un conversaționalist inepuizabil, un causeur de mare clasă și un conferențiar uluitor, indiferent de cât de amplu sau de restrâns era auditoriul. Părea să dețină un stoc inepuizabil de cuvinte și subiecte și nu cunoștea plăcere mai mare decât să le împrăștie în lume.

Nu mă refer acum, în mod deliberat, la scrisul său. Cărțile lui, fundamentalele lui cărți, sunt la îndemână și constituie repere sigure în hățișul a aproape trei sferturi de veac de literatură.

Scriu acest text într-o cameră în care a intrat de multe ori, șezând chiar pe scaunul pe care mă aflu eu acum. Își verifica aici mesajele de pe email sau corecta un scurt text pe care-l avea de citit la Universitatea de Vest, la filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor sau la unul din liceele unde-l invitasem să se întâlnească cu elevii. Concentrarea lui era deplină, uitând în acel interval să vorbească, ceea ce dădea o greutate și mai mare prezenței sale. Astfel de scurte tăceri echilibrau prea-plinul ceasurilor în care, până aproape de zorii zilelor de vară, îl ascultam fascinat, ca unic student într-un seminar metafizic, la masa din fundul curții. Peste doar câteva ore, când eu încă îmi revedeam cu greu din intensitatea spectacolului intelectual la care mă făcuse părtaș, mașina locvacității funcționa din plin, perorând cu aceeași degajare în fața cănii de cafea și a micului dejun — de care, de altfel, abia se atingea, lucru care îți consolida convingerea că nu e alcătuit din materie biologică, ci dintr-o substanță eterică.

Și apoi, mai era tăcerea indescriptibilă în timp ce urca, târziu în noapte, cele douăzeci și opt de trepte spre mansarda casei. O făcea cu aceeași concentrare pe care i-o cunoșteam din conversațiile în care avea de transmis un lucru important. A urca, a urca mereu era ceva decisiv, ce nu trebuia acompaniat de cuvinte. Tăcerea vorbea pentru el cu aceeași intensitate cu care o făceau vocabulele și avea același ritm ca al ideilor pe care le etala cu o fermecătoare dezinvoltură.

Nicolae Manolescu n-a ajuns să trăiască o sută de ani. Dar va trăi mult mai mult. Și anume, cât va exista literatură română și ființe umane capabile să răsfoiască paginile unei cărți. Sau să urce scara unei mansarde.

Mircea Mihăieș

 

*

 Manolescu: un aristocrat al spiritului

I-am fost student profesorului Nicolae Manolescu la Facultea de Litere a Universității din București și ne-am întâlnit la cursul de literatură română contemporană sau postbelică în ultimul nostru an de facultate, anul IV. Lăsând la o parte că sala de curs era plină ochi, că acest curs era audiat și de către studenții altor facultăți fără directă legătură cu umanioarele, interesul pentru cel care ținea acest curs era motivat de reala carismă pe care Nicolae Manolescu o avea. Nicolae Manolescu oferea un spectacol al inteligenței, al unei minți strălucitoare, al frumuseții unui discurs de o limpezime fără egal, al capacității de a forma în mintea ta relieful unei epoci literare în cele mai mici și surprinzătoare detalii. La redacția „României literare“ era apelat fără emfază și ironie cu titlul de Profesorul. Manolescu a fost Profesorul pentru mine în formula sa exemplară, unul dintre marii profesori universitari pe care am avut șansa să îi cunosc. Am învățat de la dânsul nu doar literatura contemporană, ci și acel lucru care definește condiția profesorală, virtuțile care o animă, exigențele care o structurează. Nicolae Manolescu ne-a oferit tuturor celor care l-am ascultat un model de discurs, elegant, înalt, inteligent, fin polemic, atent la nuanța, cu o capacitate de cuprindere și de sinteză remarcabile. Nicolae Manolescu avea o noblețe aparte, avea o atitudine pe care progresiștii ar numi-o reacționară, era un aristocrat, nu singurul din generația sa de critici și istorici literari. Ajuta pe oricine îi solicita ajutorul fără nici cea mai mică subliniere a unei obligații de recunoștință, empatiza foarte ușor cu cei aflați într-un necaz, nu ezita să pună mâna pe telefon pentru a interveni în cazul problemelor medicale ale unuia sau altuia. Exigența sa critică se topea în fața problemelor omenești, omul autentic se ivea numaidecât din spatele unei personalități covârșitoare. În plus, Manolescu avea o luciditate care m-a impresionat întotdeauna dublată de o ironie foarte fină, știa cu cine are de-a face, se amuza pe marginea unor situații deloc amuzante ale derivei morale ale unor intransigenți morali sau directori de conștiință improvizați, ale unor oportuniști ocazionali. Privea totul ca pe un spectacol, cu un fel de detașare princiară. Era vulnerabil, îl dureau loviturile venite din partea unor apropiați cândva, care îi erau îndatorați, dar nu lăsa să se vadă acest lucru, de aceea crea uneori o impresie falsă de răceală. Zâmbetul lui îmi rămâne în minte în câteva împrejurări, un zâmbet învingător al unui om care-și ascundea sensibilitatea, dăruind discret, cu o mare generozitate. Cu acest zâmbet a intrat în moarte și dincolo de ea.

Angelo Mitchievici

 

*

 Profesorul

Nicolae Manolescu – ca un stăvilar aparte al culturii române: aceasta este, cu siguranță, una dintre cele mai puternice imagini cu care am rămas, imediat după dispariția marelui critic literar și Profesor. Formula – și imaginea pe care o sugerează aceasta – le-o datorăm lui Mircea Mihăieș; în numărul din martie 2024 al lunarului de cultură „Orizont”, pe prima pagină (fapt rarissim pentru această revistă), dl Mihăieș publică textul cu titlul Un stăvilar. Un text pe care îl deschide cu aceste fraze: „De fiecare dată când moare o mare personalitate, se prăbușește un stăvilar. În 23 martie 2024 s-a petrecut o astfel de catastrofă. Zgomotul ei ne asurzește, iar ecourile se vor auzi multă vreme. Da, s-a prăbușit un baraj, probabil ultimul mare maestru al criticii literare române de la Al Doilea Război Mondial încoace“.

Nimic mai puțin adevărat decât ceea ce e inclus în frazele reproduse mai sus! Dar și mai mult, cu mult mai mult decât atât. În ziua de 27 noiembrie, anul acesta, ar fi împlinit 85 de ani. Ar fi fost atât de onorant, atât de plăcut și atât de firesc și de drept să sărbătorim împreună, la redacție și la Uniune, acest moment.

Pentru literatură, pentru cea de la noi în mod particular, imaginea –iconică – propusă de Mircea Mihaieș vine cu vești rele la pachet. Căci realitatea care e imediat consecutivă prăbușirii unui stăvilar înseamnă: mult haos, viermuiala și solidaritatea mediocrilor, politici ale reciprocității meschine, spectacole jalnice ale unor caractere diminuate, discernământ în criză, bulversarea sau chiar răsturnarea valorilor. Și, adesea, mult mai mult.

Pentru o literatură care e, oricum, în criză, moartea unui director de conștiință înseamnă adâncirea în criză. Alexandru Călinescu, prieten foarte apropiat al lui Nicolae Manolescu și mentor nouă, celor mai tineri, a publicat recent cartea O lume care a luat-o razna. Nu numai lumea, nu numai societatea românească – a se vedea și revedea poza sinistră a zilei de 24 noiembrie! – au luat-o razna, ci – parcă – și literatură.

Cu o altă ocazie (la fel ca aceasta – încărcată de melancolie), am mai povestit despre ritualul urcării scărilor de la Uniune & Revistă, un ritual pe care – cu zâmbetul pe buze și cu o bună dispoziție molipsitoare la purtător- îl îndeplinea, aproape săptămână de săptămână, dl Profesor Nicolae Manolescu.

Acea urcare a scărilor – care era simultan și o descindere, o coborâre printre noi a unui mare spirit – era deschiderea pentru ordine firească, bunul gust estetic, discernământ al ideilor. Cu un alt cuvânt despre toate acestea trei: speranță.

Ne lipsesc aceste scări urcate către noi de Nicolae Manolescu. Ne lipsesc foarte mult…

Cristian Pătrășconiu

 

*

 Mano, ardeleanul

„Strămoșii mei paterni au fost crescători de oi din Mărginimea Sibiului. Radu Petrescu mi-a arătat cândva o culegere de poezie populară din secolul XIX alcătuită de doi frați ciobani care purtau numele tatălui meu. Apolzanii se trag din Apold, o comună sibiană, la nord de Sibiel, satul în care Petru Apolzan, tatăl meu, s-a născut în 1900, al doilea copil din unsprezece, câți au avut împreună Nicolae Apolzan și Ana Crăciun, soră a mamei lui Andrei Oțetea, cunoscutul istoric. Un văr al tatei a fost soțul surorii lui O. Goga. Am copilărit, în vacanțe, la Sibiel, unde ne-a prins în toamna lui 1944 invazia trupelor sovietice, ocazie cu care am auzit prima oară vorbindu-se rusește“. E mărturisirea în seama căreia l-am inclus în dicționarul ilustrat Scriitori ai Transilvaniei. Îmi plăcea, mai în glumă, mai în serios, să identific semne ale ardelenității sale (îi spuneam Mano, prescurtându-i numele ca în Maramureșul tatei) și le accepta cu un zâmbet. Cu o sclipire „a râdere“ în ochi care îl arăta priceput la a identifica neserioasele fețe ale lumii și semenilor pentru a decupa mai ușor ce rămâne dincolo de ele. Nu uitam să ne urăm la mulți ani de 27 noiembrie și să-i evocăm pe toți ceilalți, de la Liviu Rebreanu la Nina Cassian. Sau evocam nume misterioase de localități sibiene în care ne recunoșteam nostalgic: Hosman, Sibiel („Sibielenii erau oamenii cei mai fără fasoane din lume“). Mult mai târziu, aveau să-i placă picturile mele cu străzi medievale și cetăți în restriște. M-a sunat de vreo două ori doar ca să-mi spună că tocmai le privește, ascultând muzică. Nu-mi dispărea zâmbetul de încântare ore în șir. Puteam sta de vorbă liber despre orgolii nesăbuite și credință („Nu, nu cred în Dumnezeu. Îl invoc și îi scriu numele cu majusculă din respect față de miliardele de credincioși de pe pământ… Cred în miracolul vieții înseși. A mea, ca și a tuturor viețuitoarelor… A tot ce mișcă-n lumea asta“).

L-am descoperit în studenție, studenția mea, când tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb senioral. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicția lui Maiorescu erau în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizaseră. Era vocea oficială cu fraza curată și elegantă pe care o puteai asculta de bună voie, într-un dialog imaginar cu un cititor și mai competent. Am prins și antologia Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta, înainte de a fi topită. Evoluând de la început ex cathedra, Profesorul-cronicar era (spuneam altă dată și repet aici, fiindcă am descoperit că schița de portret a fost asumată de cititori) „tăios ca Maiorescu, dar și nestăpânit și capricios ca G. Călinescu, la distanță egală și personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutații cu care a știut el însuși să țină pasul“.

Manolescu, am scris în câteva rânduri, nu e unic și cel mai mare (cuvinte goale prin exces), ci unul dintre cei mai mari critici și istorici literari pe care îi are literatura română. O spune el singur: „Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ștafetă, traversând epocile și confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată și diversă, care merită să fie spusă“. Istoria, spune în alt loc, nu e o Biblie, ci o carte vie, în lucru, în care încap gândiri și răzgândiri: „Cred că e absolut normal ca un critic să se revizuiască“. Și: „Lăsând la o parte talentul, gustul, asupra cărora n-avem niciun control, principiul fundamental în critică este onestitatea. Cu alte cuvinte, să spui totdeauna ce crezi, să nu faci concesii de niciun fel“. Nu o dată ne imaginam, râzând, cum ar fi să scrii exact ce crezi, pe față și fără menajamente; dar nu uitam că nu e deloc sigur că ceea ce crezi cu adevărat e neapărat adevărul. Manolescu însuși își relativizează repetat, cu un statornic zâmbet în colțul gurii, presupusa aspirație la obiectivitate rece și necontestabilă. Doza de joc (vezi istoria literară ca „spațiu al imaginației și al ludicului“) a oricărei gesticulații istorico-critice lasă spațiu pentru capricii, incuri, impurități. În fond, „o lungă experiență îmi dă oarecare drept la greșeală și la contrazicere“.

„Comentator de lumi, reale sau imaginare“, cum se descrie – alege mitralierea neobosită, aproape frivolă (căci lipsită de prejudecăți), a fiecărui semn(al) al teritoriului cultural. Pentru el, textele sunt viori, gata să se cutremure sub gândul ațintit care le „ciupește“ stârnind melodii latente.

Recitind Teme-le, dar și confesiunile din Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017, din care am tot citat aici, revizuiesc: Nicolae Manolescu este unic, asemenea tuturor marilor figuri ale literaturii române cărora li s-a alăturat, inter pares.

Irina Petraș

 

*

 Manolescu știa cine este fiecare dintre noi

Îi spuneam „Domnule Manolescu“ și aveam senzația că îl știu dintotdeauna. De fapt, chiar îl știam, deoarece încă din liceu, de la Mediaș, grație profesoarei de română, doamna Georgeta Bârlădeanu, care ne vorbise despre el și despre alți critici și istorici literari. Și tot de-atunci îl citeam, la început cu oarecare efort, eram numai pe clasa a X-a, iar înțelegerea cronicii literare așa cum se face la noi pretindea, și pretinde și-acum, un oarecare exercițiu într-ale culturii, pe care eu, evident, nu-l aveam încă. Dar mi l-am făcut inclusiv pe cronicile lui.

L-am văzut prima dată în primăvara anului 1978, la sărbătoarea de zece ani a revistei „Echinox”, cînd mulți scriitori importanți din țară au venit la Cluj, să omagieze revista și literatura română, și, evident, să vorbească, în felul acela subversiv și foarte subtil, care între timp a dispărut din simplul motiv că nu mai este necesar, contra realității noastre socialist-multilaterale și multiplu-mutilatoare în care trăiam. Tot atunci l-am și ascultat pentru prima oară, și anume, în sala de conferințe a Casei de Cultură a Studenților. Așezată pe podea, ca mai tîrziu la demonstrațiile lui Andrei Șerban, pentru că nu mai găsisem loc, mă uitam la el și la ceilați invitați contre-jour: era surprinzător de tînăr față de faima și autoritatea de care se bucura. Vorbea clar, a fost întotdeauna un spirit maiorescian, fără nimic neguros și pretențios în gîndire. După 1990, ori de cîte ori evenimentele literare la care am participat mi-au dat ocazia, l-am „studiat“ cum este el ca om. M-a frapat ce limpede și rapid gîndește, așa că îl consider deținătorul unei inteligențe analitice rare, care-i permitea să identifice cvasi-instantaneu diferența specifică dintre situații foarte asemănătoare. Era captivant cînd făcea, spontan, în treacăt, analize literare pe poezie. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase inteligențe pe care le-am întîlnit. Și, evident, a fost unul dintre marii critici și istorici literari din cultura și literatura românească, alături de E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu și I. Negoițescu. Nicolae Manolescu nu numai că a comentat și a analizat literatura/cultura românească, ci a marcat-o, fiind, în anii socialimului în mod accentuat, criticul de direcție.

Cînd voia, putea fi fermecător, prietenos, comunicativ. Avea, ca regii, o memorie uimitoare a persoanelor și numelor, primea vizitatorii veniți întîmplător la Uniune ca și cum i-ar fi așteptat anume. Pe de altă parte, putea fi tăios, ținea minte pe termen lung agresiunile și ofensele, fie reale, fie presupuse, așa că pe unele le-a înregistrat, memorialistic, inclusiv în Istoria critică a literaturii române. Dar, dacă greșea, după ceva vreme putea avea și tăria de a-și recunoaște greșeala și de a îndrepta lucrurile. Numai relația tensionată cu Eugen Simion, care a afectat atît de puternic climatul literar și, larg vorbind, cultural din România, nu a fost reparată niciodată de nici unul dintre ei, așa că urmările conflictului dintre aceste două mari personalități vor mai rămîne, nu știu pentru cîtă vreme, în viețile noastre.

Manolescu a avut cele trei însușiri care fac dintr-un critic bun un critic mare: inteligență critică, o foarte bună cunoaștere a întregului literaturii noastre și gust. Așa că el a știut despre fiecare dintre scriitori ce și cît este, ne știa fiecăruia dimensiunea, valoarea.

L-am văzut ultima dată la Alba Iulia, la un eveniment literar. Am mai fost de-atunci de trei ori la Alba. Și de fiecare dată i-am simțit, cu un junghi de durere, absența. Locul gol, pe care nimeni nu-l poate ocupa.

Marta Petreu

 

*

 Generozitatea criticului

Întotdeauna am admirat claritatea și precizia cu care Nicolae Manolescu a emis, pe parcursul îndelungatei sale activități critice, judecățile în privința calității și naturii scrierilor avute în vedere. Autorul Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură a practicat un discurs critic eminamente impresionist, adică autentic și subiectiv în toată desfășurarea lui, el acordând prioritate factorului estetic, pe care l-a apărat atât împotriva atacurilor de tristă amintire venite altădată din partea sociologismului marxist sau dinspre formalismul structuralist rigid, cât și din partea curentului stângist de tristă actualitate sosit dinspre neogherism sau dinspre studiile (multi)culturale.

Nu este de tăgăduit faptul că exercitarea spiritului critic este însoțită de inerenta subiectivitate, care nu are doar o prezență ocazională sau accidentală, iar Nicolae Manolescu nu s-a jenat niciodată să spună că este subiectiv în analizele, interpretările și judecățile sale (și a fost câteodată destul de subiectiv în aprecieri, manifestând cu nonșalanță, pe față, unele idiosincrazii). Mai mult decât atât, autorul volumului Cărțile au suflet era convins că subiectivitatea criticului este mai amplă și mai permisivă decât aceea a scriitorilor comentați, care trebuie considerați îndeobște adepți ai unei singure formule literare.

A spune adevărul despre scriitori cu cărțile lor este o formă a deontologiei profesionale și un act de iubire față de literatură. Sigur că nu toate adevărurile ajung să fie la fel de convingătoare, dar, dacă un critic sau altul dă un verdict greșit, aceasta nu presupune că el este neapărat lipsit de talent ori de vocație. Adevărul marilor critici pare incontestabil grație artei scrisului lor, nu datorită iubirii lor față de literatură. Referitor la aceasta, pot spune că teama de a nu-și exprima cumva într-o manieră sofisticată ideile l-a determinat pe Nicolae Manolescu să frazeze transparent, în mod simplu, cu concretețe și concis cele ce avea de evaluat, însă aceasta nu înseamnă că el nu agrea scrisul frumos. Pentru el, actul critic suferea un proces de contaminare în urma căruia discursul era adus mai aproape de exprimarea metaforică decât de platitudinile gradului zero al comunicării, întrucât cele afirmate se raportau la scrierile de imaginație, nu la acelea de concepție. În cursul oficiului său critic, nu se pleca neapărat de la idei, ci se furnizau în primul rând idei. Critic fără… metodă, Nicolae Manolescu nu aplica producției literare o grilă teoretică, ideologică ori de altă natură, aceasta putând doar releva anumite aspecte teoretice, ideologice, filosofice, morale, religioase ori de altă natură.

Prin intuiția aproape infailibilă și grație gustului critic nealterat, Nicolae Manolescu a ajuns să fie considerat cel mai important critic și istoric literar român postbelic. Totodată, el a știut cum să se diferențieze de cititorii săi, apelând tot la cuvintele lor, la „cuvintele tribului”. În afară de a ne lămuri asupra fondului, formelor și mesajelor literaturii adecvate la (con)text, preocuparea criticului era să stârnească și din partea cititorului apetitul pentru lectură. Or, în ceea ce mă privește, înainte de a trezi în mine apetitul de a citi cărțile comentate, rândurile lui Nicolae Manolescu m-au determinat să-mi placă scrisul la primă mână – al criticului. Acesta este cu adevărat un act de mare generozitate intelectuală, venit din partea unui critic ce se dovedea a fi un cititor altruist, care citea nu doar pentru propria delectare (atunci când era vorba despre o carte valoroasă), ci și pentru plăcerea altora.

Vasile Spiridon

 

*

Manolescu primit cu clopote

Este de notorietate relația rece a lui Nicolae Manolescu cu anumite aspecte ale ortodoxiei.

Ca și ilustrul întemeietor al criticii noastre, Titu Maiorescu, Profesorul nu era credincios, dar, vorba memorialistului, petrecea minunat cu oamenii Bisericii, când aceștia erau înzestrați cu simțul rațiunii, cu umor și măsură. Accepta bucuros să vorbească la Radio Trinitas, de exemplu, pentru că vedea în aceasta un semn al preocupării Bisericii noastre pentru literatură, pentru cultură în general. Compania unor distinși prelați, ca părintele și scriitorul Ioan Pintea, de la Bistrița, iarăși, îi era dragă. Se bucura când i se semnala apariția unui teolog mai tânăr, care știa să vorbească despre cele sacre în limba oamenilor de azi. În fine, îi plăceau prelații cărturari, cum era Papa Benedict al XVI-lea, ale căror cărți le citea și le comenta cu interes.

Și totuși, liber-cugetătorului Nicolae Manolescu i s-a întâmplat să fie primit cu clopote, asemenea unui ierarh. S-a petrecut în 2016, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc. Cu multă emoție – tocmai începuse să își revizuiască Istoria critică…, pentru ediția a doua, și era chiar la capitolul tradiționalismului transilvan –, Profesorul a acceptat invitația autorităților locale și județene din Bistrița-Năsăud de a participa, împreună cu întreaga echipă a „României literare“, la festivitățile organizate cu această ocazie. După simpozionul de rigoare (și de ținută), desfășurat la Casa de Cultură din Bistrița, părintele și scriitorul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene, i-a adresat invitația unei escapade mai puțin obișnuite: o vizită la Mănăstirea Salva. Spre surpriza noastră, Nicolae Manolescu a acceptat afabil invitația. Cortegiului i s-au alăturat și alți participanți la simpozion (nu foarte mulți), între care și un distins ierarh, episcop-vicar patriarhal.

Mănăstirea Salva, aveam să aflăm, este o mănăstire foarte specială. Locaș de maici, a fost înființată după 1990 pe un teren donat de o bătrână din localitate, care a continuat să locuiască până azi în casa ei, aflată chiar în mijlocul curții mănăstirii. Tot ceea ce știm din istorie despre curățenia morală și folclorică a zonei Năsăudului se află acolo. Maicile ne-au primit minunat, după cum ne așteptam. Surpriza a venit însă chiar înainte de a intra în mănăstire: pe când ne apropiam de poartă, clopotele au început să bată, clar și maiestuos. Evident, așa cerea rânduiala când în mănăstire vine un episcop. Dar episcopul, ca noi toți, mergea cuminte în urma Profesorului, ascultând fascinat poveștile de istorie literară pe care acesta le istorisea. Astfel încât primul pe poarta Mănăstirii Salva a pătruns, în sunet de clopote, Nicolae Manolescu.

De prisos să spun că nimeni n-a avut sentimentul vreunei impietăți. Dimpotrivă, cu umor și prețuire, însuși episcopul i-a spus lui Nicolae Manolescu: „Pentru dumneavoastră bat, domnule Profesor. Este o mare onoare că pășiți în această mănăstire.“ Profesorul s-a întors spre noi, parcă nevenindu-i să creadă, însă fermecat de frumusețea clipei, cu sclipirea lui jucăușă în ochi, spre a se convinge că ironia clipei nu e prea groasă.

Nu era deloc. Poveștile Salvei l-au captivat, bucatele simple cu care drumeții au fost primiți l-au încântat. Îi râdeau ochii, când nu râdea din plin el însuși. Ne-a propus, celor din redacție, să petrecem Sfintele Paști în anul următor, cu tot cu familiile, acolo, la Mănăstirea Salva, unde să facem și o ședință de redacție.

Toate acestea, cu aceeași sclipire jucăușă, sceptică și bucuroasă în același timp, din ochi.

Am amânat vizita plănuită. Apoi au venit și au trecut alegerile la Uniune (două rânduri) și în țară (nu mai știu câte), pandemia, războiul din vecini. Clopotele bat din nou astăzi, când ar fi împlinit 85 de ani, împletite cu lumina tare a acelei după-amiezi în care Profesorul a fost primit la Salva ca un patriarh.

Răzvan Voncu

 

*

 Ce-ar fi spus Niki

Știam de la început că plecarea lui Niki îi va arunca pe toți cei care credeau în el într-o dezorientare previzibilă, dar nu bănuiam că totul se va desfășura atât de repede și atât de acut. Asta pentru că s-au îngrămădit asupra noastră, în ultima vreme, multe întâmplări nefaste: alegeri în Statele Unite, câștigate de un moșneag furios pe toată lumea; triple alegeri la noi în țară unde, pentru prima oară, candidații cu șanse reale la Președinție strălucesc printr-o absolută lipsă de strălucire; în fine, agitație la frontierele noastre, deoarece în fruntea Imperiului moscovit a ajuns un paranoic iresponsabil gata să arunce omenirea în aer. Și multe altele…

De zeci de ori în ultimele luni de zile ne-am întrebat ce-ar spune Niki despre asta. I-am așteptat mereu verdictul în ceea ce privește cutare sau cutare eveniment, pentru că atitudinea lui politică rămânea una clară și originală. Când el a creat Partidul Alianței Civice, club select al intelectualității românești, PAC-ul, o voce nouă și decisă s-a auzit sonor în politica românească. Din lipsă de suport financiar, PAC-ul a durat doar câțiva ani, dar a reprezentat singura ocazie în care intelectualii români de primă mărime și-au putut spune cuvântul.

Nu avem acces din păcate la textul intervențiilor parlamentare din ședințele obișnuite, dar luările de cuvânt ale senatorului Nicolae Manolescu, în scurtul interval de timp cât a onorat Parlamentul României, au reprezentat de multe ori ultimul cuvânt pe care inteligența și competența îl puteau pronunța în legătură cu problemele grave ale unei țări aflate în nesfârșită tranziție. Însă puține dintre acele propuneri ori amendări s-au regăsit în forma finală a legilor – iar noi suportăm și astăzi consecințele unui sistem inept de legiferare.

„România literară“ nu este o publicație de politică, dar, mai ales în ultimii ani, editorialele semnate Nicolae Manolescu au atacat teme de actualitate stringentă. Articolele lui despre școală, educație, biserică, droguri, tineret, politică externă, corectitudine politică etc. etc. reușeau să spună esențialul în materie, esențial ce contrazicea de obicei perspectiva oficială asupra domeniului.

O voce clară a lucidității pare azi mai necesară decât oricând. În situațiile dificile precum aceea pe care o traversăm acum, respectiva voce a devenit cu adevărat indispensabilă. Nu știm ce-ar fi spus Niki despre evenimentele recente, doar bănuim. Dar absența acelei voci irepetabile sporește și mai mult dezorientarea care ne învăluie pe zi ce trece.

Mihai Zamfir