Primum vivere, deinde philosophari
Institutul Național de Statistică a publicat recent date privitoare la cheltuielile compatrioților noștri.
Prima observație este că oamenii cheltuiesc, în medie, din ceea ce câștigă cu aproape trei procente mai puțin decât anul trecut.
Nu-mi dau seama dacă e vorba de prudență sau de o reală nevoie de a economisi. Mai ales că nu știu dacă banii care se presupune că rămân în buzunarul cetățeanului sunt depuși la bancă, ținuți la cearșaf sau folosiți în scopuri nemărturisite. În orice caz, nu pare a fi vorba de scăderea puterii de cumpărare. Statistica arată că veniturile medii au crescut. Consumul (chiar exagerat) a fost și este preferat de cei mai mulți, poate și ca o consecință psihologică a lipsurilor și a frustrărilor materiale din timpul regimului comunist. Era poate cazul ca acestea să se fi resorbit în 25 de ani, dar, iată, nu s-a întâmplat așa. A doua observație este mai delicată. Conform datelor oficiale 87% din principalele cheltuieli sunt cele cu alimentele (39%), cu întreținerea locuinței și a altor bunuri (17%), cu alcoolul și tutunul (8%), cu cultura (4%) și educația (0,4%).
Cele 18% care nu ies la adunare unde s-or fi ducând? Îmbrăcăminte, călătorii, concedii? Ceea ce atrage atenția în această împărțire a cheltuielilor este diferența foarte mare dintre cheltuielile materiale și cele spirituale. O medie de 40 de bani din 100 de lei cheltuiți pentru educație este infim. Nici 4 lei din 100 cheltuiți pentru cultură nu înseamnă cine știe ce. La un loc, educația și cultura reprezintă doar puțin peste jumătate din banii dați pe alcool și pe țigări, un sfert din costul căldurii, apei și electricității și a 10-a parte din banii alocați mâncării.
Rămâne desigur întrebarea ce înțelegem prin material și, respectiv, prin spiritual. De ce parte a tabelului se cuvine să situăm, bunăoară, călătoriile sau îmbrăcămintea? Întrebarea își are skepsisul ei dacă ne gândim că există oameni bine îmbrăcați, cu gust, adică, și oameni indiferenți la cum se îmbracă. Mi se pare evident că primii cheltuiesc mai mult pe haine decât cei din urmă.
Tot așa cum nu e îndoială că bugetul pentru îmbrăcăminte al doamnelor noastre e superior, în principiu, celui al domnilor lor. Cât despre bijuterii, ce ar mai fi de spus? În aceste condiții, ce parte ocupă în cheltuieli materialul și, respectiv, spiritualul: cu alte cuvinte, dacă îmi place să cumpăr haine scumpe, asta înseamnă că răspund unei nevoi materiale sau uneia spirituale? Întorcând roata vorbei către cultură, 4%, altfel spus, a 10-a parte din alimentație, conține oare vreo indicație privind nivelul de civilizație al cetățeanului român? (Cunosc, obiceiul – prost, dacă mă întrebați pe mine – al majorității comentatorilor din mass-media de a se referi la români, nu la cetățeni români, ceea ce poate fi interpretat, și, pe bună dreptate, ca discriminatoriu! În ce mă privește, nu voi spune sau scrie niciodată românul, cu excepția, desigur, a cazurilor în care e vorba despre etnie sau națiune.) Dintotdeauna s-a crezut că e normal ca hrana trupului să treacă înaintea celei a spiritului.
Dictonul latin din titlul editorialului meu la aceasta se referă: trăim înainte de a gândi. Am uitat dacă Titu Maiorescu, care l-a citat nu o dată, îi dădea dreptate sau îl punea sub semnul întrebării.
Creștinismul a stabilit de timpuriu prioritatea spiritului, oarecum în contradicție cu anticii și cu modernii. Chestiunea dacă această prioritate e cinstită sau falsă are o însemnătate tot mai mare astăzi, din cauza islamului radical care, pe de o parte, se prezintă purist din punct de vedere spiritual, iar, pe de alta, dovedește un pragmatism deopotrivă de purist, obținând cele de cuviință trupului din comerțul cu arme, droguri și carne vie. Dar nu acum și aici voi vorbi despre asta.
Părerea mea este că materialul și spiritualul sunt deopotrivă aluatul condiției umane și că separarea lor, mai cu seamă când vine vorba despre cheltuieli, așa zicând, de întreținere, ar trebui făcută cu maximă prudență.
De tânăr am crescut în ideea că omul civilizat se cunoaște nu după cât câștigă, ci după cât cheltuiește. Firește, cât îl implică necesarmente pe cum. Nu presupune neapărat cantitatea (este evident că cheltuim pe măsura veniturilor, departe de a fi aceleași pentru toți), cât calitatea cheltuielilor.
Și aceasta mă face să susțin ideea că spiritualul își vâră totdeauna coada, mai mult sau mai puțin, în material. Pentru aceia pentru care costul hainelor, să zicem, este fără importanță, felul de a se îmbrăca nu îmbracă nicio idee de cultură. Din contra, pentru aceia care au gustul frumosului vestimentar, felul de a se îmbrăca îmbracă o idee limpede culturală.
Nu contează că e o modă, și ea tot un fenomen cultural, sau o originalitate, la bază se află o formă de cultură, de tradiție, un mimetism istoric sau orice altceva de felul acesta.
Concluzia pe care eu o trag este că media luată drept criteriu în statistici este în cazul de față înșelătoare.
Pentru aceia care socotesc cultura limitându-se la cărți, muzică clasică, film cult, arte plastice, ea fiindu-le, totodată, indiferentă, ca și cum ar rezerva-o altora, unei minorități, 4 e un procent normal și suficient. Un manager cultural susținea pe un blog recent că e o prostie să pretinzi televiziunii să ofere altceva decât divertisment sau să-i educe pe telespectatori. Insul cu pricina face parte din milioanele de aculturali care nu vor să audă de arta cultă, închipuindu-și, probabil, că un rocker e mai util decât Schubert, fiindcă fanii lui sunt mai numeroși. Ba chiar 4% ar deveni exagerat în condiții de criză economică. Pentru omul de cultură însă, 4% e alarmant de puțin în societatea contemporană, în care cea mai mare parte a dificultăților provine din scăderea nivelului educației culturale, care este izvorul civilizației. Îmi trece prin minte un exemplu. Doi avocați ai FRF au reușit să convingă FIFA că fanii Naționalei noastre de fotbal nu sunt rasiști, ci golani, și că nu e normal ca meciul cu Finlanda din calificările la Euro 2016 să se desfășoare cu tribunele goale. Ca găselniță, argumentul e bun.
Ceea ce nu înseamnă că e și adevărat. În realitate, rasismul fanilor din sport e un aspect particular al golăniei, al lipsei de educație și de cultură. Atât contra rasismului, cât și contra golăniei, se cade luptat cu aceleași mijloace, care țin de educarea oamenilor în spiritul toleranței și al respectului față de celălalt, ceea ce implică factorul cultural.
E un truism faptul că avem nevoie să trăim ca să gândim, dar e nevoie și să gândim dacă vrem să trăim cu adevărat ca ființe umane. Un roman rusesc din ultimii ani de comunism se intitula Nu poți trăi numai cu pâine.
„România literară”, numărul 43 / 16 octombrie 2015