Între poeții maghiari din România, spuneam cu altă ocazie, Markó Béla este printre cei mai consecvenți în a-și edita creațiile și în limba română. Sau poate, beneficiind de colaborarea unui traducător remarcabil (în persoana lui Kocsis Francisko), a reușit să surmonteze bariera lingvistică și să pătrundă și în viața literară românească, deși aparține unei alte tradiții literare și culturale.
Se poate spune că, fără să-și fi propus neapărat asta, poetul realizează, prin opera sa, o punte între cele două culturi care se învecinează și se întrepătrund, în istorie ca și-n geografie.
Noul volum tradus în românește se intitulează Al cui sunt? și, spre deosebire de precedentele traduceri – Iartă-ne, Ginsberg (2020) și O propoziție despre libertate (2022) –, este o selecție din mai multe culegeri anterioare, apărute la Budapesta: A haza milyen?/ Cum este patria? (2021), Már nem közös/ Nu mai este comun (2023) și Autóbusz Kufsteinba/ Autobuz către Kufstein (2024). Prin urmare, se poate spune că, astfel alcătuită, cartea reprezintă o binevenită aducere la zi a operei poetului în limba română, de natură să genereze și o întregire a imaginii sale critice, pornind de la „arcul de cerc” pe care îl configuraseră cele două traduceri anterioare.
Al cui sunt? este alcătuit din șase cicluri, de dimensiuni aproximativ egale. Nu știu dacă proporțiile sunt rezultatul selecției sau o reflectare a ponderii celor trei volume din care a avut loc operațiunea de antologare. Aș miza, totuși, pe ideea de co – respondență între culegeri și spațiul alocat lor în antologie, bazându-mă, în primul rând, pe circularitatea tematică a celor mai recente volume ale lui Markó Béla, care gravitează – scriam în cartea mea Poeți români de azi, II (2023) – în jurul reflecției morale pe tema condiției umane și a an – gajamentului civic, a senti men – tului, de îndepărtată sorginte horațiană, a trecerii timpului sau pe marginea ipostazei poetului în lumea de azi. Al cui sunt? lasă, de altfel, o impresie de unitate, nu numai a tonului (căci aceasta ar putea fi efectul înșelător al traducerii, deși Kocsis Francisko este un traducător de nuanță), ci și a substanței, a viziunii poe – tului.
Afirmat în anii 1970, Markó Béla s-a aflat în avangarda des – prinderii de poetica modernistă, de poezia conceptuală și de metaforele ermetice ale generației anterioare. Poetica sa a evoluat treptat către o „lectură strânsă” a realității, care-și conține înțelesurile ascunse, înțelesuri pe care poezia le dezvăluie într-o măsură mai mică sau mai mare, iar dezvăluindule, de fapt, le adâncește. În deceniul din urmă, poetul pare că a indus acestei realități încă un vector: timpul. Care tulbură „desenul din covor” și răstoarnă, adesea, sensurile, transformând procesul de cunoaștere într-o introspecție fără finalitate: „Mototoleam bancnota de trei lei în buzunar./ Aș fi vrut foarte mult să aflu ce se va/ întâmpla cu mine, dar încă eram copil/ și n-am îndrăznit să mă apropii. Spre seară/ m-am întors din nou acolo, omul cu planete/ tocmai își strângea lucrurile, lădița cu bilete/ a vârât-o într-un rucsac, și-a luat măsuța/ într-o mână, iar în cealaltă ducea, într-o colivie/ de sârmă, papagalul. Moțăia de oboseală,/ aproape lipsit de viață, această Casandră/ aparte, ca un tricolor mototolit. Nu mai/ fâlfâia-n vânt. Mi-a prezis viitorul pe gratis.” Cum sesiza și Angelo Mitchievici în comentariul său (vezi „România literară”, nr. 46/2024, p. 11), elegiacul lipsește din această proiecție a timpului asupra contingentului, din care rezultă o stranie poezie a memoriei și, implicit, a identității.
O poezie în care Markó Béla răstoarnă, evident, clișeele, pornind de la aceeași deconstrucție minuțioasă a obiectelor din realitate: „Nu-i adevărat că ne naștem egali/ și că ne îndepărtăm unii de alții în mers,/ pentru că primim alte răni. Ori purtăm/ urmele altor iubiri.
[…]/ Toate acestea sunt adevărate, și totuși, nu./ Întrucât ne apropiem, de fapt. Diferența/ dintre un sâmbure de prună și unul de măr/ e mult mai mare decât între prun și măr./ Și nu numai iarna, ci și vara, când sunt/ acoperiți de frunziș bogat.” Tonul nu e nici măcar gnomic, ci încărcat de o afectivitate subiacentă aprinsă, de o bucurie de a fi, în care se ascunde bucuria de a fi fost: „Apoi, când/ vor fi deja absolut identici, numai ramuri,/ numai spini. Numai măști împrăștiate pe/ pământ, ca unii care au încercat multe./ Va fi ceva liniștitor că am fost o întâmplare./ Nu corp și suflet. Ci eveniment.” Lapidaritatea discursului pare, pe alocuri, horațiană, însă lipsește acea sugestie a sentimentului dual, pe jumătate întristat, pe jumătate împăcat cu contemplarea trecerii. Aș spune că peste versurile lui Markó Béla stăpânește mai degrabă mirarea, ca stare definitorie, nu contemplația.
Mirarea este, desigur, un semn al inteligenței, iar afectivitatea poetului este localizată preponderent pe teritoriul inteligenței și al reflecției. În actul de reflecție intervine mai mereu zâmbetul din colțul gurii, semn al autoironiei și al asumării prin detașare pe care aceasta o presupune: „Să participi la o revoluție ori să rămâi pe dinafara ei/ e sub toate aspectele o chestiune de conștiință.
Dar/ nu neapărat în sensul atribuit ulterior de cronicari/ evenimentelor.
De la caz la caz, depinde de situația/ de moment a fiecăruia. Eu, de pildă, am fost acolo,/ între manifestanții din piața din fața primăriei, numai/ că m-am întors totuși acasă cu o jumătate de oră/ înainte de a se trage în mulțime. Adică am și participat,/ dar am și lipsit. Deci am scăpat posibilitatea de a/ rămâne în viață.
Ori de a muri. Am trăit în continuare,/ întrucât nu s-a tras asupra mea, dar asta nu se poate/ numi a rămâne în viață. Apoi seara m-am întors,/ firește, și am ieșit și în dimineața următoare chiar/ printre primii, dar dacă în ziua anterioară s-ar fi dus/ acasă toți, ca mine, n-ar mai fi existat revoluția.” Poetul practică subtila artă a brevilocvenței și e limpede că, și dacă elegiacul horațian lipsește, este prezentă o subiacentă familiarizare cu marea poezie clasică, topită într-o viziune despre lume în care biblica humilitas este practicată sub un zâmbet caragialean: „N-am idee ce crede despre el însuși/ un bulgar. De ce se rușinează? Cu ce se mândrește?/ Ce-și amintește? Se simte în sufletul său un ales?/ Își încleștează viguros pumnii când spune: sunt/ bulgar? Ar vrea să fie german, francez sau/ englez? Se gândește vreodată la cum e să fii/ maghiar? Ar fi poate surprins și mirat să afle/ că există unii care scriu poezii în ungurește?/ Oare se laudă că bulgarii își exprimă dezacordul/ cu o clătinare din cap, iar când aparent aprobă/ din cap înseamnă tocmai: nu! Oare bulgarii și-au spus/ vreodată că n-ar vrea să fie maghiari pentru nimic/ în lume? Dar eu? Vreau eu să fiu cine sunt?” Întrebarea cu care se încheie poemul Pod peste Dunăre (Duna-híd) este una multiplu semnificantă. Pe plan personal, ființa își vede identitatea biologică pusă la încercare în timpuri de cum pănă, cum a fost pandemia: „Ne facem semne. Nu dăm mâna. Nu ne îmbrățișăm./ Nu ne batem bărbătește pe spate. Nu ne netezim/ hainele. Ca altădată. E o apro – piere cu totul/ diferită. Care devine și distanță de-acum./ De neînlă – turat. Imprevizibilă. Felul în care/ învățăm să păstrăm distanța.
Dacă ieșim din noi/ înșine, nu vom mai exista. La asta mă gân desc/ Sau nici măcar la asta, ci numai la disciplina/ impusă. Le arătăm unde se află mașina./ Pornesc într-acolo. De parcă ar participa/ la un exercițiu necunoscut. Obstacolele/ inexistente sunt cel mai greu de doborât.” Pe un plan mai larg, al poetului ca receptacol al comunității, întrebarea al cui sunt? primește un răspuns din sfera amintirii de sine, căci, cum spune o poetă spaniolă, suntem numai atât cât memoria ne permite să fim: „Ultima oară,/ întrebarea mi-a fost pusă când/ eram copil și stăteam pe trotuar/ în fața magazinului de pâine./ Al mamei, am răspuns./ Dar acum? Al cui sunt?/ Întreabă obstinată mierla: Al cui?/ Nu îndrăznesc să-i dau un răspuns.” În Al cui sunt? nu avem, astfel, prea multe răspunsuri formulate. Poetul nu se află la capătul drumului, ca să poată privi limpede înapoi, ase menea confratelui său îndepărtat din Antichitate. Neliniștea întrebărilor și pipăi – tul unor posibile înțelesuri sunt tablourile pe care poetul le alcătuiește din cuvinte, în speranța (sau cu convingerea) că fiecare dintre noi poate descifra alte nuanțe. Textele din volum nu sunt, însă, oglinzi în care să ne vedem exclusiv pe noi înșine: lirismul lui Markó Béla, discret și intelectual, de o profundă și atât de transilvană „cumințenie a pământului”, se insinuează în pagină și o colorează ca o stampă japoneză.