Ca într-un vis medieval
cu accente roase de carii
era la Severin tânăr păgân
ce se-mbăta cu săruri patimașe,
c-ar fi zărit conturul ferecat
al lui satan
Exista ca o sofa tristă
de nobil vienez,
ca o tristețe apăsătoare
ce pocnea în el când trecea
pe lângă vechile farmacii
Se agăța de ceasul de buzunar
ca de o geamandură,
plutea în tăcerea delicioasă
a dulceții de trandafiri,
cu unghii mov ce-i zgârâiau
podul umed al gurii,
ca niște cavaleri ce răstigneau
lumina pe tăișul ochiului.
Promenada Orașului stătea plină
de foci abandonate
Nu clipocea niciun val
Vagi mirosuri de pop-corn și
râsete ca niște trotinete uitate
în iarbă treceau pe lângă el.
Vântul se oprea ca un corb
cu aripa îndoită,
parcă așteptând cuvintele
pe jumătate rostite
ca fluturii de noapte
ce oxidau pensionarii.
Și mereu apărea urma femeii
care să îl împiedice,
care să-i facă o nesuferire
și să-l înșele în umbra gândului.
*
Treceau zilele și el se bucura
fără să știe că nu se mai întorc
Vorbea cu voce stinsă
ca să-l audă greierii
și când îl tulbura vreun apetit nocturn
avea grijă ca fluturii nopții
să nu adoarmă.
Și atingea o clipă aripa de rechin
din luna plină de elefanți și fluturi.
O noapte grea-i spunea
să nu facă nimic.
*
Reușea să-și ducă trupul
dintr-un secol în altul,
cu mari pierderi.
Părinți, prieteni, dinți.
speranța și bucuria de a trăi.
Trebuia să fie foarte atent
cum trăia mai departe,
să nu alunece când traversa
tăcerea înghețată între oameni.
Fluturele Pubis zburase demult,
prin el se săpase o stradă
și-n interiorul lui auzea zgomotele
falsei tăceri cu-aceleași felinare
adormite și cu aceiași
măturători de vise.
Habeas Corpus!
*
Era o anagramă a Realității
O draperie tăcută
O furnică neobosită cărând
bucăți de întuneric
în mușuroiul inimii.
Trăia din plictiseală și
exploda pe străzi
ca hărțile fricii din
acuarelele lui hitler.
Ținea taina acestei povești
în palmă ca pe-un copil
într-o cameră plină de flori
care nu știe ce îl face să țipe…
*
Lumina macerată de amurg
zăcea pe aleea pustie
Densitatea draperiilor din ferestre
era aproape carnală
Știa biserici transformate
în cinematografe, biserici
transportate în metrou.
Știa să spargă fiolele tăcerii
ca o morfină ce îl mai ține viu,
să rabde viața până la capăt
chiar dacă se-ndrepta spre un trecut
în care nu-i era ușor să intre
zâmbind. Se golea încetul cu încetul
până nu mai rămânea
din măduva lui decât
caverna scobită a uitării.
*
Trebuia să șteargă ceva și nu știa ce
pentru că spațiul se tot umfla
de madărfakări
Timpul nu mai curgea
Învelea oamenii, lucrurile și faptele lor
ca o pânză mulată peste toate
înăbușind blând ca mucegaiul
Ce era o greșeală?
Poate o umbră fugară a
unui fluture, peste chipul lui
*
Corăbiile-n care au fost cereale
erau aproape goale.
Galera stătea încremenită-n praf
Păienjeni triști ca niște stele negre
atârnau din tavan.
Stătea în șoapta lui.
Târa cu el clipa pe care voia
s-o uite, ca pe o durere.
Ardeau locomotivele sau
doar câinii de pază
ai unui dumnezeu
care lăsa lumina să nu moară?
*
Poate că deja era mort.
Cine putea înțelege așternutul acela
pe care nu-l mai dădea la o parte,
nici murdar, nici curat,
ca fața lui din oglindă
ce închidea ochii ca să
nu-l mai privească.
Ceva umed îi aluneca pe obraji,
ceva care picura noaptea
din ceasornicul spart ca un ou.