L-am întâlnit prima oară pe Al. Andrițoiu pe când eram elev în ultima clasă de liceu, la o festivitate care a avut loc la Biblioteca județeană din Oradea. Era cel dintâi scriitor, alături de Ury Benador, prezent și el acolo, pe care mi-a fost dat a-l vedea în postură fizică. Al. Andrițoiu a fost cel ce mi-a îngăduit condiția profesională de scriitor, cu prilejul reînființării revistei „Familia“, în 1965, la care, spre bucuria mea nestăvilită, am fost angajat ca redactor. Cum aș putea să nu-i port o gratitudine pe întreaga-mi viață? Cu toate că făcea parte din literatura tendențioasă a timpului (nici nu s-ar fi putut afirma altminteri), percepeam la el o natură lăuntrică ce-l împiedica să treacă peste o limită, îi inspira o autenticitate în raporturile cu confrații. Evita a se rosti propagandistic în cuprinsul acestora, un simț al valorii îl îndemna să-și exprime prețuirea față de unele nume de seamă puse la index. Eroticii de partid îi dădea glas doar în anume ocazii publicistice. Poezia sa nu-și pierduse subtextul unei normalități, fapt subliniat de Mircea Moț, realizatorul antologiei pe care o avem în vedere în prezentele rânduri: „Al. Andrițoiu poate scrie despre un colectivist care citește, dar în textul său se insinuează vizibil semne ale unei altfel de poezii: «În mână, cartea-l lumina distinsă,/ pe piept, pe-obraz, pe tâmpla arămie,/ de parcă paginile cărții, toate,/ aveau, bătuți, luceferi pe hârtie.// De parcă în tipografii stelare/ cu litere din căile lactee,/ i-a editat, deunăzi, viitorul/ o carte cu coperți de curcubee» (Colectivist citind).” Nu o dată Al. Andrițoiu s-a văzut pus în relație cu câțiva predecesori, de la Macedonski la Coșbuc, Șt. Iosif, Goga, ceea ce semnifica un contact cu un trecut liric fără un ecou deosebit în postbelic (o excepție ar putea-o constitui cerchistul Radu Stanca). S-o spunem direct, Al.
Andrițoiu ni se înfățișează ca un bard al trecutului. Neoclasicismul, romantismul, parnasianismul, poza de trubadur ce i s-au atribuit justifică o formulă de regresie reflexă spre perioadele anterioare. Poetul își cântă iluminat tranziția pe care a personalizat-o: „Îmi scrii scrisori prelungi ca o cometă,/ ca un pământ ce-ntinde mării istm./ Musoni, cuvintele din sud, repetă/ mult repetatul nostru romantism.// Poeți cu nimb de cântece pierdute,/ epistolari cu lungi caligrafii/ (ca Rilke-n toamnă) vin să îți sărute/ frumoase degetele-ți și pustii” (Caligrafie). Istoria ca atare nu absentează din inventarul inspirației sale: „Mă poartă anacronic, în jos, pe Tibru, arca/ și rinascist se naște, în mine, roi de rime./ Suspin livresc voi scoate, din jale, ca Petrarca –/ iubito, de-o aleasă de azi cărturărime” (Pretext livresc). Accentele mitologice apar insistent: „Să i se cioplească după/ forma sânului Elenii,/ Paris porunci o cupă,/ ce va turmenta milenii” (Quasi-parnasiană). Mobilitatea melodioasă are nostalgia pietrificării statuare: „Statuile s-au dezmorțit / le plimbă peste lesturi de zăpezi/ încât o voce lacomă te-ncearcă/ să urci în locul lor și să tencrezi” (Sonet cu statui). Identitatea se întoarce obsesiv spre o reconstituire a vechimii care-i certifică clipele de izolare: „Departe, zilele precare/ ca regii dacilor s-au stins,/ un veac izbește, altul doare/ în trupu-mi subțiat și nins” (Departe). O prefirare a vârstelor precum a unui trecut intim ce-și răsfrânge apropierea în ambianța obiectivă aidoma unei consolări: „Anii ce-au fost și s-au dus – /cântece line de lebede – /din răsărit spre apus/ se aplecară prea repede.// Brațul unește-n cuvânt/ litera simplă cu stelele,/ doar că pe degete sunt/ tinere numai inelele” (Cântec de seară). Popasul are loc nu o dată pe secvențele care mixează timpurile, asociind trăirea cu expresia care o consemnează voluptuos. E o reculegere în însăși condiția pasageră a acesteia, în relativul său iremediabil. Prezentul apare salvat doar prin conștiința extatică a tranzitoriului: „De lacrimă și cântec turcit este sorgintea/ luminii năruite prin arborii trufași./ Sub astrul galben care ne-mbolnăvește mintea/ luxurii cresc urzite-n răspântii de oraș.// E-o vreme care-ngână păcate ancestrale/ cu nostalgii albite de vinuri și femei,/ când îți petreci viața-ntr-un dulce talequale/ și lenevii de aur se plimbă prin idei” (Duminicală). Dar care e în fapt postura caracteristică a poetului ce a mizat pe trecut? O ținută seniorală, elegant comunicativă ne îndreaptă spre secolele precedente, când confesiunea era strunită, iar hedonismul formulat cu grație. În anii dificili ai presiunii comuniste la care a jucat rolul de paradoxal participant, autorul nostru își îngăduie un cult al rafinamentului, un son goliardic. O postură galant ceremonioasă, de orfevru al unui sine retrospectiv. E vorba de un act eliberator fie și relativ? „Gloriosul” prezent al „construcției socialiste” nu e astfel într-un fel dat la o parte? Nu avem a face cu o revoltă fie și subliminală a ființei scriptice împotriva a ceea ce s-a întâmplat să elogieze? Trecutul major fiind cel natural, versurile îi evocă salutar multiplele fețe. Însă viziunea merge mai în adânc, mizând pe o evadare din temporalitate, pe un contact cu mirajul astral: „Paradă tristă, soarele-n apus,/ declin de regi proscriși și care-ncearcă-n/ abis nirvane. Astrele de sus/ prin noapte curg mâhnite și cu cearcăn” (Ies numerii). Sau: „Îmi cade, mohorâtă, în inimă o stea/ de cred că îmi trimite aluzii sfinte cerul./ Mă tulbur ca legenda și ruginesc ca fierul,/ același, totuși altul, cu fiecare zi” (Dura lex). Întorcându-și privirea spre mediul natal, poetul se asimilează, în cadențe memorabile, unui trecut geologic: „Semăn cu Ardealul tot mai mult la față,/ vârstă adâncită ca un fost podiș./ Cu tăieri de ape-n trista-i suprafață,/ cu tăieri de vânturi până la pietriș.// Undeva departe se mai văd morene,/ și-n extremitatea zării, munții ninși/ ca niște fantasme lungi, marmoreene,/ peste care stele par priviri de lincși” (Scrisoare). Al.
Andrițoiu cel neglijat la ora actuală merită neîndoios atenția noastră recuperatoare.