Opt cicluri de poezii cuprind cele trei volume ale lui Călin Vlasie, apărute recent la propria lui editură – Rocart, un fel de acronim pentru ceea ce autorul a cîrmuit cîndva: Cartea Românească. Dintre aceste opt grupuri de texte, trei apar în Cartea 1. Konectat, avînd coperta neagră, trei în Cartea 2. Generator (copertă roșie) și doar două în Cartea 3 – Suprem, cea cu învelitoarea galbenă. Așezate una peste alta, precum coroanele papale, cotoarele celor trei înfăptuiri reproduc steagul Germaniei, arborat adesea cu benzuile pe verticală, precum se știe, cum stau cărțile pe un raft, iar aici într-o simbolistică pe care cititorul nu o poate descifra. Toate volumele au un titlu comun, Virtual, subtitlul și culoarea deosebindu-le.
Dintre cele trei volume, doar cel de-al treilea beneficiază de o prefață (Realiter vs virtualiter), semnată de Al. Cistelecan. Criticul pornește de la faptul evident că, de cîte ori Călin Vlasie a părut că își încheie conturile cu poezia, el a luato de la capăt. Încă din 2017, el și-a publicat Opera poetică (integrala), după ce antologia din 1999 lăsa impresia că poetul a ajuns la configurarea întregii opere. Așa cum remarcă Al. Cistelecan și cum se poate convinge oricine, pe rînd, Gh. Crăciun, în 1999, și Ion Bogdan Lefter, în 2017, anunțaseră că poezia lui Călin Vlasie este, din punctul lor de vedere de atunci, un proiect desăvîrșit și se pot pronunța asupra ei ca despre un produs finit.
O constantă a trilogiei este modul de scriere a titlurilor. Fiecare secvență poartă unul, dar prins între paranteze pătrate și precedat de semnul #, care indică în principiu o referință pentru a permite localizarea în spațiul virtual. Interpretez acest lucru în sensul că fiecare poem preexistă „undeva” și este recuperabil, utilizabil repetat. Adică poetul nu mai este un creator în sens convențional, ci un autor de remixuri situabile în virtual, cum și denumirea tripticului o spune.
Într-o explicație succintă, de pe clapa copertei volumului Generator, Călin Vlasie scrie că el „este disponibil în trei moduri”, în variantele konectat, generator și suprem, la care utilizatorul poate ajunge „folosind butonul de comutare”. E justificat să remarcăm că modurile nu sînt mult diferite și unele poeme ar putea trece cu ușurință de la o carte la alta.
Cele din Cartea 2. Generator se remarcă prin titlurile uniforme, cel puțin în ciclul Neuronim. Toate se numesc [#neuronim n.0], unde n este un număr cuprins între 01 și 33. Astfel, putem avea convingerea că sîntem în posesia versiunii originale, de pildă 22.0, capul de serie, dar nu ar fi excluse versiuni complementare, eventual upgradate, cum ar fi 22.1, 22.2 sau chiar 22.3.1 ca la orice produs informatic. Numai că versiunile ulterioare nu le deținem noi, ci poate numai poetul sau boții lui. Precum știm, boții au statutul de utilizatori, dar sînt de fapt programe de computer care preiau diverse sarcini automatizate, cum ar fi introducerea de legături (link), corectarea greșelilor ortografice.
Călin Vlasie vrea ca poezia (lui) să evadeze în virtual. De altfel, a fost inițiatorul și conducătorul unui cenaclu on-line. O artă poetică ar purea fi [# a treia revelație] din Cartea 3. Suprem: „atît de bine au învățat/ cum se generează/ emoția/ și cum se expediază/ printr-un portal de hîrtie/ printr-un cristal al timpului”. Nu știm la cine se referă pluralul.
Cine sînt „ei”? Dar aflăm că „scriu mesaje sau poeme” care „încep să semene tot mai mult cu niște semnale luminoase/ în noapte”. În alt text versurile sînt parte „dintr-un poem original/ al unui autor anonim/ postat pe un site de literatură”. Virtualul anonimizează. Iar textele devin proprietate colectivă. Dar și aici, e o oarecare primejdie, oricui i se poate atribui un citat pe care nu l-a scris, după voia unui utilizator mistificator, farsor sau de rea credință. În ciclul E-RM /remember, toate titlurile sînt în formatul [# eseu n] unde n aparține intervalului închis [1,9]. În secvența 7, autorul are un scrupul legat de copyright: „îmi pare rău dar nu mai pot continua/ aceste versuri./ ele sînt parte dintr-o piesă originală/ a trupei românești egosfera/…/ nu aș vrea să încalc/ drepturile de autor ale artiștilor”. Evident, formația este fictivă, este încă un joc ironic postmodern al încercatului poet. El comunică felul în care, în virtual, realitatea și ficțiunea se suprapun, trec una în alta și una drept cealaltă.
În volumele lui Călin Vlasie există însă și secvențe de poezie care nu sînt atît de demonstrative, poezie pur și simplu, uneori în texte extrem de scurte. Acolo „algoritmii s-au spart ca niște bile de sticlă” și a rămas poezia (posibilă trimitere la Cetățeanul Kane). Iar poezia din glob rămîne o terțină cu un îndemn: „țipați sinistru/ ca niște corbi/ într-o zi înnorată”.
Dincolo de algoritmii de generare și experimentele vreunui „Laborator spațial ”, Călin Vlasie există, genuin, ca un adevărat poet.