Purtând titlul Jurnalul sinuciderii, la Editura Tracus Arte din București a apărut recent cea de a doua ediție din însemnările zilnice ale lui Ilarie Voronca (1903-1946). Prima versiune a cărții a văzut lumina tiparului în 1999, la mai bine de o jumătate de veac de la tragica dispariție a poetului. În fruntea lucrării se găsește o Notă asupra ediției purtând semnătura lui Vladimir Pană. Acesta mărturisește că a început să descifreze și să traducă, împreună cu tatăl său, Sașa Pană, jurnalul lui Ilarie Voronca în urmă cu mai multe decenii. Parcurgând textul, cei doi au conștientizat rapid faptul că, în condițiile vremii, acesta nu va putea fi tipărit. Munca a fost reluată la îndemnul profesorului Ion Pop, care știa de existența manuscrisului.
Cum jurnalul conține un număr redus de pagini, lucrarea a fost întregită printr-o serie de documente în măsură să întregească profilul spiritual al poetului. Dintre acestea, se dovedesc importante îndeosebi scrisorile adresate de Ilarie Voronca logodnicei și apoi soției sale, Colomba.
Merită amintite și textele reunite la Addenda cărții, dintre care se detașează ultima epistolă primită de Sașa Pană de la Ilarie Voronca, la care se adaugă o serie de evocări și comentarii semnate de Jean Rousselot, Ștefan Roll, Sașa Pană, Luc Decaunes, Eugène Ionesco. Interesante se dovedesc și Articolele de dicționar dedicate poetului în Franța, precum și secțiunea intitulată Ilarie Voronca văzut de… Este vorba despre o serie de portrete realizate de mai mulți artiști plastici cunoscuți, precum Marc Chagall, Constantin Brâncuși, Victor Brauner, M.H. Maxy, Perahim, Medi Dinu, Margareta Sterian, R. Delaunay și alții. Un inedit album fotografic de familie întregește această carte-document, reînviind câte ceva din atmosfera anilor interbelici. Nu întâmplător, editorul definește Jurnalul drept un text „minunat și cutremurător”.
Nota introductivă semnată de Vladimir Pană este urmată de o emoționantă evocare aparținând lui Sașa Pană, intitulată Cu privire la Jurnalul lăsat de Ilarie Voronca. Acesta reconstituie momentul sosirii poetului la București după o absență de mai mulți ani, în data de 20 ianuarie 1946. Ilarie Voronca venea în calitate de reprezentant al Radiodifuziunii franceze. Sașa Pană evocă apoi dragostea poetului pentru „o văduvioară de care se îndrăgostise cu elanuri studențești”. Trăind un intens proces de autoiluzionare, poetul compune de dorul ei lucrarea intitulată Petit Manuel de parfait bonheur, creație asemănată cu Cântarea Cântărilor. Din păcate, marea pasiune a scriitorului s-a dovedit a fi o ființă frivolă care, prin comportamentul ei, l-a jignit profund pe sensibilul Voronca, grăbindu-i sfârșitul. Cu toate acestea, Sașa Pană identifică deja în poemele elaborate în anii 30 o vădită sete de repaos.
Deși poetul se găsea alături de prietenii săi, vocea lui parcă venea de dincolo, iar creațiile sale trădau numeroase accente funerare, așa cum se întâmplă în poezia programatică intitulată Am fost toate acestea.
Sașa Pană prezintă două scrisori pe care le-a primit de la Ilarie Voronca, trimise înainte de sosirea poetului în țară. Dacă prima conținea un mesaj de mulțumire, cea de a doua exprima o profesiune de credință. În epistola sa din 6 decembrie 1945, autorul Incantațiilor atrăgea atenția asupra schimbării de optică pe care a trăit-o prin 1933-1934. Săturându-se de „poezia prețioasă și pretențioasă rezervată unui număr restrâns de cititori”, „de literatura rezervată câtorva feciori de bani gata, pomădiți și disprețuind restul umanității”, poetul dorește să vorbească „oamenilor pentru oameni, pentru umanitate”. Acest crez artistic a fost ilustrat prin volumul La poésie commune (Poezia de toate zilele) din 1935. În viziunea lui Ilarie Voronca: „misiunea poetului este aceea de a fi un combatant, pentru ca dreptatea socială, justiția – pentru care atâți tovarăși au murit – să domnească pe pământ”.
Sașa Pană menționează că, după moartea poetului survenită în data de 5 aprilie 1946, lângă cadavrul acestuia s-a găsit un dosar conținând manuscrisul jurnalului, semn clar că acesta dorea ca însemnările sale să fie făcute publice. Este vorba despre un jurnal pe care Sașa Pană îl numește Mic Manual de nefericire perfectă.
Cuvintele prietenului de odinioară se dovedesc elocvente: „Deși scrise cu iminența morții, cu stiloul în dreapta și cu robinetul de gaz ucigaș în stânga, aceste pagini sunt un imn închinat vieții, iubirii, un alt manual (tot) al fericirii perfecte, mereu căutate, niciodată pe deplin atinse”.
Jurnalul sinuciderii este o scriere cutremurătoare, care vorbește despre suferințele cumplite provocate de o iubire neîmpărtășită.