Mihai Măniuțiu aduce în fața cititorilor un roman aparte, cu o construcție sofisticată. Romanul-mandală, i-am putea spune, nu doar datorită faptului că întâmplările se acumulează concentric, ci și pentru că sensurile se concentrează în simboluri cu rezonanțe care pornesc din sfera mundană pentru a ajunge până în cea mistică.
De altfel, titlul romanului, Calea jaguarului, trimite spre dimensiuni mistice și ezoterice. Doar că Mihai Măniuțiu se dovedește a fi un autor ludic, iar semnificațiile „adevărate” apar și dispar ca într-un joc de oglinzi. Cu răbdare, romancierul își conduce cititorul pe calea eroilor săi, un itinerariu presărat cu amăgiri, capcane, iluzii, romanul fiind o oglindă purtată de-a lungul unui drum în serpentine, aflat sub zodia unei Fata Morgana. Calea jaguarului este un roman alcătuit din trei părți: Voci dintr-un cartier liniștit, Ce știm și ce nu știm despre jaguar, Amenințarea ploilor acide. Trei sunt și eroii în jurul cărora se învârte povestea, Harcor, Jim și Guguloi. Pe urmele lor pornește Inspectorul-șef și… umbra. Sigur că, s-a înțeles deja, nu se ajunge cu ușurință la miezul lucrurilor, la miezul poveștii, în centrul desenului. Mihai Măniuțiu, așa cum am afirmat deja, devine un homo ludens pentru a oculta sau, după caz, pentru a revela povestea.
Aceasta, Povestea, este ceea care îl fascinează pe autor. Povestea, povestitorul, natura adevărului și a existenței poveștii, și de aici, poate, natura adevărului și a existenței fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea romancierul de joacă de-a 1001 de nopți, opera canonică pe care, înțelegem indirect, o admiră și încearcă să o înțeleagă. Îndrăznim să spunem că romanul Calea jaguarului, pe lângă faptul că este o replică postmodernă dată, peste timp, celebrei opere, mai este și un tribut și un exercițiu de admirație închinate acesteia. Aflat în căutarea Poveștii, Inspectorul-șef nu o creează, ci, spre deosebire de Șeherezada, o cumpără. El se dovedește a fi un colecționar de inspirație, de povești, în căutarea poveștii ideale, care, putem înțelege, se naște din întrețeserea multitudinii de povești care se spun. Mihai Măniuțiu reușește să nu cadă în monotonie sau previzibil în succesiunea poveștilor care pare nesfârșită, sugerând admirabil ideea de o mie și una de povești, și reușește să mențină atenția cititorului concentrată asupra firului epic, deși acesta este unul, cum altfel, fragmentat și, mai cu seamă, susurat, ideea de poveste mergând, cum bine sesizează Mihai Măniuțiu, mână în mână cu ideea de a povesti, ori actul acesta, al povestirii, este un monolog, lucru care îi reușește foarte bine, imprimându-i și un ritm molcom. Astfel cartea devine o poveste a poveștilor și, ne dăm seama la finalul lecturii, o poveste fără sfârșit. Cercurile concentrice din care e alcătuit romanul-mandală sunt povești, spovedanii, ghicitori, bârfe, parabole, rătăciri sau predici de amvon, povestiri zen sau povestiri polițiste, fapte diverse ori suprafirești, legende și, uneori, reverberații din vocea naratorului: „Sunteți atras de cum își spun povestea unii care habar nu au că ar avea o poveste. Și, pe deasupra, socotiți că dacă cineva e în stare să născocească o istorioară – istorioara devine, într-un anume sens, la fel de adevărată ca și aceea în care faptele ca atare pot fi verificate.
Povestind un lucru, îl trăiești, și lucrul acela devine real. Hm, să vă spun sincer, asta-i o pantă periculoasă. Luneci pe ea și ajungi… unde? Firește, e vorba doar de un experiment.” Punctul de început și destinația finală a acestei călătorii în poveste sunt Harcor, Jim și Guguloi. Cei trei tineri și mașina lor, un Jaguar, sunt pretextul unor meditații asupra lumii, asupra sensului existenței, pretext de critică socială și căutarea idealului. Acești marginali se dovedesc, în fapt, a fi cei mai curați sufletește. Reflectând inocența, credința totală, originalitatea și libertatea fundamentală a ființei semnificate de arcana fără număr Nebunul, acești trei eroi se mai îmbracă și cu semnificația religioasă a nebunilor întru credință, neînțeleși, marginalizați de semeni, disprețuiți de cei mulți, dar care primesc în moarte atributele sfințeniei: „Când te apropii de fostul loc din parcare al Jaguarului, unde acuma-i gol, se simte miroazna de crini.” Calea jaguarului este un roman neașteptat prin construcția și profunzimea temelor abordate, dar actual tocmai prin acestea, pus în valoare de vocea distinctă, irizată de melancolie, a autorului.