Nu de prea multe ori m-am oprit din goana mea după teatru ca să îmi trag sufletul. Mi-a fost teamă că, stînd, pierd ceva. Am făcut analize, am încercat să-mi explic situații, momente, crize, am avut polemici. Fără încetare însă am luptat cu adevărat pentru principii, pentru respirația occidentală, pentru ca valoarea să fie recunoscută și respectată. După mai bine de treizeci de ani, astăzi mi se pare mai complicată povestea despre valoare, principii, onestitate. Despre ce se află dincolo de ego, vanități, confuzii, invidii. Mă lovesc de mai multă suficiență, de agresivitate, de lipsă de respect, de ascensiunea interesului personal. Societatea a dezvoltat aceste simptome. Observ un soi de osteneală față de menținerea sus a ștachetei profesiunii, o amorțeală a împătimirii față de meserie, de adîncurile ei, de cute și pliuri, noduri și semne, față de căutarea continuă, față de întrebări.
Se fac spectacole care se bazează doar pe numele unor actori. Cu acestea se umblă prin țară, iar spectatorii vibrează doar la simpla lor prezență. Fără importanța unui context estetic. Constat, paradoxal, o lipsa de apetit pentru teatru românesc și mondial tocmai a celor de meserie. Spectatorii de azi sînt mult mai la zi, călătoresc și văd operă și teatru.
Oamenii din breaslă merg puțin la teatru, se vorbește mult după ureche sau youtube.
Se face lobby, într-un mod straniu pentru mine, fără ca aceia care discută să fi văzut un spectacol sau altul. Siguranța cu care se aruncă vorbele mă înspăimîntă. La fel de goale și de lemn ca cele ale politicienilor care se fîțîie de la un post de televiziune, la altul și de la un partid, la altul. Care ne-au aruncat în haos prin aroganță și nepricepere. Și în viața de zi cu zi, și în serile nopțile misterului teatral, sînt învolburări pe tot felul de teme, unele acute, grave, obstacole pe care îmi pare că nu le mai putem depăși. Și în realitate, și în lumile ficționale, a apărut frica. O reținere reală față de valoare. Cu aproape tot ce poartă semnul valorii sîntem reci, precauți, distanți, vag preocupați. Valoarea fie este dată la o parte, pur și simplu, fie îngropată rapid de o lopată, două, pline cu etichete și șabloane. Ne delimităm față de valori. Nu peste o veșnicie, ne va costa scump.
În cei peste treizeci de ani de cînd mă ocup și observ fenomenul teatral, am dezvoltat dependență față de el. Nu mă văd făcînd altceva. Încă îmi pasă, mă doare, mă bucur sau mă întristez. Mă interesează mai mult ce este constructiv, mă deprimă găștile, loviturile sub cenzură, erorile.
Relația aceasta între spectator și scenă, spectacol, miracol m-a ținut mai tot timpul ca pe o frînghie suspendată deasupra realității. Mai bine te îmbolnăvești de iluzie decît de imediat. Complicitatea aceasta a fost pentru mine salvatoare. Este fericirea mea. Șansa. Am avut noroc. Îmi repet asta întruna de mai bine de o săptămînă. Am întîlnit aici și în lume poate pe cei mai extraordinari creatori. Am stat, o vreme, în preajma lor. Am învățat de la ei să-mi joc cărțile și să construiesc. La început, singură, apoi cu ceilalți. Conviețuirea implică dialog, trebuie să asculți și să te dăruiești mereu celuilalt. De oamenii de teatru nu depinde în mod real viața nimănui. Nici de o decizie luată greșit.
Nu se fac operații pe creier, nu se hotarăște pe loc soarta vreunui om, a unor oameni, nu se conduc avioane, țări, nu se fac cercetări pentru antidotul vreunei boli blestemate. Cultura însă este hrana minții, a inimii. Cînd nu sînt bani, se taie de la cultură. Mintea și sufletul nu pot zbiera că le este foame sau că sînt bolnave. Educația, instrucția și cultura fac diferența. Cu alte cuvinte, alimentarea minților cu hrana spiritului duce înainte civilizația.
Susține, într-un alt plan, n-aș spune secundar, ci diferit, ființa umană. Poate dacă nu ne-am pierdut cu totul în anii de după 1990 a fost și pentru că am avut dorința, lumina și puterea să gravităm în jurul unor modele. Acum treizeci de ani au fost invitate acasă personalitățile noastre fundamentale.
Cei mai mulți, au venit. Sergiu Celibidache, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, David Esrig, Andrei Șerban… Cei mai mulți au lucrat. Au făcut spectacole, filme, ateliere, workshopuri, conferințe, s-au implicat, iarăși, în a construi. Cred că acesta este momentul decisiv pentru tot ce s-a întîmplat în teatrul nostru în primii zece ani. Contactul cu acești creatori și artiști geniali a alimentat tipul de discurs teatral. Și consistența lui. Cei tineri atunci au prins aripi. Zborul era permis. Și în siguranță. Cenzura politică dispăruse. Cei care au crescut cu spectacolele acestor artiști, și nu numai, văzute seri și seri la rînd, s-au impregnat din nou de consistență și strălucire. Ca și noi toți. S-a înființat Uniunea teatrală din România. Ani de zile s-a luptat pentru drepturi și principii, pentru cauze ce țineau de libertatatea artiștilor, pentru vizibilitate, pentru redefinerea statului de la prestatori de servicii, la ce se cuvine fiecărui artist din breaslă. La IATC, rector era Victor Rebengiuc. Școala de teatru a intrat pe mîini bune. Încă mai erau profesori mari. Mentori. Încet, încet, s-a abandonat calea aceasta. Nenorocirea teatrului românesc de astăzi este mediocritatea celor mai mulți dintre cei care și-au găsit un loc comod prin școlile de teatru. Mulți dintre ei fără să fie legați deloc sau doar aproximativ de scenă – adică, nu au prea jucat, regizat, n-au semnat scenografii sau dacă au făcut ceva din toate astea, în mare parte știu doar ei. Nu întotdeauna un actor sau regizor mare este dublat de vocația pedagogică. Dar prezența lor printre studenți ca profesori sau profesori invitați este binefăcătoare. Cînd s-a trecut la spațiul academic, universitar, artiștii care au vrut să rămînă sau să intre în „sistem“ au început să-și dea doctorate.
O chestiune impusă, nu o nevoie interioară.
În prea multe cazuri, impostura și-a găsit adăpost. Dar nu a protestat nimeni.
Copleșitoarea majoritate a tezelor de doctorat pe care le-am citit sînt atinse de nulitate și plagiat. Merge și așa.
În România ultimilor treizeci de ani, nu s-a construit niciun teatru. Ca să fie clar. Au apărut teatre independente, în sensul că nu primesc finanțare continuă de la stat, dar nu și clădiri, au apărut spații private, artiști independenți, teatrul underground, alternativ. S-au mai renovat săli, s-au dotat, unele cu echipamente de ulimă generație. Sînt extrem de numeroase producțiile unei stagiuni. Parcă mult mai puține cele remarcabile, însă. Regizorii dintr-un anumit eșalon circulă mult. Dar numărul celor valoroși nu a crescut. Aș spune că dimpotrivă. Cred că adevărata criză din teatrul nostru aici se află. Puțini regizori de top, de aceea, suprasolicitați, montează mult într-un an și nu întotdeauna toți au răgaz să se încarce. În alt plan, există o criză și printre cei care ar trebui să comenteze, să analizeze altfel fenomenul teatral. Importanța cronicii sau a actului critic aproape nu mai există.
S-au făcut și se fac greșeli imense din pricina asta, nedreptăți uriașe, cultura artiștilor este un handicap pentru spectatorul așa zis avizat. Atunci, atenția se îndreaptă spre alt nivel al performanței. Se pompează mult, cu aplomb și categoric, de prea multe ori, în creații sau creatori fără aură. Teatrul românesc, ierarhiile stabilite au fost afectate de tonuri precipitate și judecăți neacoperite, neargumentate. Detest intoleranța. Tonul superior și atotștiutor, verdictele.
Am descoperit în ultimii ani treizeci, patruzeci de actori care mă obligă. Să îi urmăresc, în primul rînd. Să mă străduiesc să fac ceva concret pentru ei. Să îi respect. Muncesc enorm, cu o pasiune care îmi readuce bucuria, starea de grație. Pariez pe ei în ce este și va fi fenomenul nostru teatral. Îi admir.
Nu sînt un om nostalgic. Sînt un om sentimental. Am suferit mult, adeseori, în toți acești ani. Din cauza nedreptăților făcute unor regizori, unor actori, scenografi, unor teatre, din cauza celor ce mi s-au făcut. Despre cele din urmă, nu am vorbit, nu am ripostat. Trăiesc clipa și savoarea teatrului, mă încarc la propriu cu fiecare spectacol care mă duce dincolo de mine, de ce știu, care mă aduce în starea de plutire, sînt doldora de replici, imagini, gesturi, idei. Privesc înapoi cu dragoste și tandrețe. Acolo sînt mentorii mei.
Prietenii. Lecțiile. Amintirile. Puritatea ideilor mari. Acolo sînt artiști mari cu care sau lîngă care m-am format. Acolo am găsit puterea ca să spun CARPE DIEM! Acesta este manifestul teatrului. Și înțelegerea mea profundă pe care i-o datorez în acești aproape treizeci de ani.
Poate că tocmai de asta nu-mi pierd mințile astăzi, trăind cel mai horror show de după iunie 1990.