Științele pozitive și religia au exercitat dintotdeauna o atracție asupra artiștilor. Dacă, în ceea ce privește religia, lucrurile sunt bine cunoscute, domeniul științific, ca subiect al discursului artistic, a început să stârnească imaginația creatorilor mult mai târziu. În România, putem aminti, în acest sens, de gruparea timișoreană Sigma sau de abstracționiștii bucureșteni abia în anii ’60-’70 ai secolului trecut. Iar dacă urmărim arta recentă, care adesea este legată ombilical de domeniul tehnic, observăm că această „dependență“ este asumată în mod explicit doar arareori. Este o realitate care contrastează cu convertirea tot mai multor artiști la discursuri de tip experimental, polimorf, la tehnici și perspective ideatice diverse, generate în mod evident de ascensiunea fulminantă a științei ca important motor al mentalității colective urbane de azi. Însă și știința, asemenea religiei, este pentru unii artiști doar un suport care declanșează actul de creație. Ea este motivul care stârnește imaginația, asemenea unui peisaj sau a unei naturi moarte etc., care contribuie la închegarea unei realități proprii, puternic subiectivizate.
Alina Aldea își mărturisește interesul pentru populara teorie a haosului elaborată de matematicianul și meteorologul american Edward Lorenz, a cărei expresie metaforică, cunoscută ca „efectul fluturelui“, a stârnit un interes major în zona culturală.
Acest efect poate fi explicat și de faptul că, din perspectivă științifică, teoria sa era nefuncțională. O teorie foarte asemănătoare, revoluționară în epocă, a fost elaborată cu mult timp înainte de Hypatya, filozoafă și matematiciană născută în Alexandria (cc. 370-415 d. Hr.), care în Tratatul ei despre vise susținea că acestea se propagă asemenea unei pietre aruncate în apă, ele reverberându-se, precum undele, pe distanțe uriașe.
Asemenea multor colegi de generație, Alina Aldea, deși și-a finalizat studiile pe un domeniu specific, cel al sculpturii, își construiește discursul vizual într-un spațiu mult mai larg. Ea își dezvoltă creația utilizând instalația, filmul de artist, designul de interior dar și desenul, toate acestea ocupând un loc mult mai pregnant în opera sa decât sculptura. Desenul, în schimb, a fost și a rămas, încă de la debut, punctul de referință al fiecăreia dintre cercetările sale vizuale, ceea ce mă face să consider că structura sa profundă este una de factură clasică, la care se adaugă o sensibilitate sau, mai curând, o hipersensibilitate contemporană. Indiferent de forma vizuală în care se exprimă, ea mizează pe axa puțin frecventată a continuității desenul devenind element constitutiv, dar și individualizant în oricare din demersurile sale artistice. Este o opțiune care îmi întărește convingerea că arta prezentului nu se revendică drept un act de contestație a trecutului, ea fiind o legitimă, bineînțeles și inspirată dezvoltare a acestuia. Pe acest traseu care își găsește resursele în tradiție, artista își personalizează amprenta și la nivel generațional, unde asumarea unui astfel de parcurs este adesea conștient eludată.
Construindu-și creația pe aceste coordonate, Alina Aldea creează o lume de forme mereu schimbătoare, dezvoltând o serie de obiecte și instalații spectaculoase. Dacă ar fi să ne oprim la acest prim strat de „lectură“, Visul marelui fluture negru, proiectul site-specific realizat pentru Centrul „Constantin Brâncuși“ din Craiova ar rămâne doar la nivelul unui spectacol ofertant care însă nu depășește epiderma decorativă a lucrurilor. În realitate, lumea Alinei Aldea însă este cu mult mai adâncă și mai dramatică, conținând un adevăr rostit încă de acum aproape un secol de pictorul Vasili Kandinsky: „Din punct de vedere esențial doar conținutul contează.“ Este adevărat că, pentru a ajunge la conținut, la esență, „suprafața“ are și ea un rol important de jucat în captivarea atenției, iar ceea ce îți atrage privirea la instalațiile Alinei Aldea este folosirea exclusivă a unui negru intens. Această nonculoare, prin impactul vizual puternic pe care îl exercită în raport cu lumina, are, alături de formă, o mare capacitate de sugestie. Obiectele imaginate de artistă, deși în aparență au un aer evanescent, devin copleșitoare, creând o tensiune, o stare de angoasă amplificată de linia sonoră care însoțește privitorul pe parcursul expoziției. Instalația care încheie expoziția este creată din forme mari, alungite, agățate din plafon, ce pulsează în ritmul unui aparat de respirație artificială, iar sunetul este atât de puternic, încât îți creează senzația apăsătoare că te afli într-un salon de reanimare.
Pornind de la relația dinamică între concept și formă, diversificându-și abilitățile inițiale în sculptură (expanded sculptor), artista ne propune o lume structurată pe baze neoconceptuale, unde aspectele realității imediate sunt explorate din perspectiva subiectivității sale creatoare cuceritoare.
Lucrările nu omologhează imagini pregnant verosimile, ci, dimpotrivă forme indefinite, sculpturale, de mari dimensiuni și care conțin o intensă amprentă lirică, așa cum o subliniază de altfel și titlul expoziției, atât de ofertant pentru o citire complexă a proiectului.
Inducându-ne subliminal toate aceste coordonate ale discursului, artista își construiește propria lume sau, mai corect, propria viziune despre realitate, propunându-ne posibile chei de lectură a acesteia. Cu toate că fiecare dintre proiectele sale anterioare au fost elaborate pe un tipar similar, consider că Visul marelui fluture negru de la Muzeul de Artă Craiova, Centrul „Constantin Brâncuși“ este o expoziție complexă atât din perspectivă formală, cât și prin tensiunea pe care reușește să o genereze, fiind cea mai elocventă expresie vizuală de până acum a artistei. Prin aceasta, Alina Aldea ne livrează o consistentă formă de percepție a singurătății, una dintre cele mai substanțiale pe care le-am văzut în ultimul timp. Părăsești spațiul cu sentimentul pregnant că ai asistat la un tulburător spectacol de tragedie antică, translatat în registrul contemporan.