Aleksandr Soljenițîn ilustrează puterea de supraviețuire a adevărului într-un univers al minciunii. Impenitent, incomod și incorect politic, confruntând ficțiunile intelectuale care au acordat o cauțiune morală terorii, Soljenițîn a rămas, până la capăt, vocea care a dat voce celor pe care istoria sovietică i-a deposedat de omenesc și de dreptul la memorie. Dincolo de patetism și dincolo de muzeificare, efigia sa este una prin care amintirea victimelor este înnobilată. În locul gloanțelor, al frigului, al lagărelor și al foametei, Soljenițîn a așezat piatra tombală a mărturiilor sale.
Prin acest gest al evocării și al înțelegerii, el a sfâșiat vălul de mistificare pe care ordinea leninistă l-a țesut, de la fondarea sa.
Împotriva totalitarismului Destinul intelectual al lui Soljenițîn acoperă întregul parcurs al prăbușirii iluziilor dezghețului hrușciovist. Apariția lui Ivan Denisovici (datorată și efortului lui Alexandr Tvardovski, redactorul-șef al lui „Novîi Mir“) întruchipează acel moment în care o parte a societății sovietice începe să creadă în capacitatea adevărului rostit cu voce tare de a mântui și vindeca traume. Textul lui Soljenițîn este un precedent care ar fi putut fi debutul unei alte istorii.
Reforma hrușciovistă este definită de limitele ideologice pe care nicio contestare nu le poate depăși. Viziunea Secretarului General rămâne una leninistă. Abandonarea cultului personalității este modalitatea de a regăsi drumul spre puritatea pierdută a începuturilor. Ținta nu este renunțarea la visul comunist, ci accelerarea cursului progresului istoric. Destalinizarea este, în acest context, inseparabilă de revitalizarea fervorii revoluționare.
Despărțirea lui Soljenițîn de PCUS nu este doar efectul înlăturării lui Hrușciov și al glaciațiunii brejneviste. Confruntarea cu ideocrația sovietică era inevitabilă, de vreme ce pedagogia memoriei submina, fatal, ordinea întemeiată pe primatul utopiei. Lecția lui Soljenițîn este lipsită de ambiguitate: un regim totalitar, chiar și în condițiile abandonării terorii directe, nu poate renunța la fundamentele ideologice care îi justifică controlul asupra societății.
În clipa în care proiectul Arhipelagului Gulag începe să se contureze, el este, prin chiar natura sa, o operă care nu se mai poate integra în lumea sovietică. Tabuul pe care scriitorul rus îl încalcă ține de statutul victimelor: în centrul narațiunii sale nu se poate afla doar acea categorie de comuniști buni, prigoniți de stalinism. Cronica lui Soljenițîn abolește această graniță propagandistică și acoperă întregul ocean al crimei de stat.
Alegerea lui Soljenițîn de a sparge canoanele romanului, unind istoria cu istorisirea, este consecința firească a intrării în acest domeniu al temerității și al singurătății. Soljenițîn este depozitarul memoriei tuturor celor care îi trimit amintirile lor. Ca și în cazul lui Tolstoi, scriitorul simte că pe umerii lui se așează o mantie de profet al națiunii. Misiunea pe care și-o asumă nu mai este una pur literară. Ea este una de exorcizare și de mântuire. Dimensiunea mesianică a lui Soljenițîn este efectul întâlnirii dintre tradiția rusă și presiunea teribilă a opresiunii sovietice.
Arta sa nu a fost niciodată un joc rafinat de forme, nu a fost un exercițiu de stil. Misiunea scrisului său a fost una tolstoiană, de îndrumare și de redeșteptare. Este aceasta o datorie pe care Soljenițîn și-o asumă, spre a nu abdica niciodată. Sângele celor care au murit și au suferit inundă paginile sale. În literatura rusă, doar Nadejda Mandelștam mai deține această vocație a evocării martiriului.
Investigația lui Soljenițîn detronează statuia Fondatorului ce se află în centrul imaginarului sovietic. Pentru cei care îl venerează pe Lenin ca pe apostolul imaculat al Revoluției, trădat de urmașul său sângeros, cartea lui Soljenițîn nu este altceva decât un pamflet reacționar. Nici un compromis nu se poate imagina cu acest intelectual anti-sovietic și criptofascist. Este linia pe care o îmbrățișează Partidul Comunist Francez, prin vocea lui Georges Marchais.
Arhipelagul Gulag elimină, o dată pentru totdeauna, mirajul leninist de la care se revendică puritatea ipocrită a comunismului. Totalitarismul nu se rezumă la un interval al Marilor Epurări, ci acoperă istoria unui regim fondat pe teroare și misionarism ideologic. Ambiguitatea dispare și adevărul pe care dogma hrușciovistă îl oculta este rostit: leninismul este un totalitarism.
Memoria victimelor este încadrată în această ramă intelectuală a originilor.
De aici, calitatea unică de hârtie de turnesol a cărții sale în Occident, acolo unde Arhipelagul Gulag obligă la opțiuni tranșante și confruntă conștiințe.
Utopismul sovietic este pus în cauză și, o dată cu el, orbirea intelectuală a celor care au ales să ignore crima, în numele visului. Investigația lui Soljenițîn izbândește acolo unde alte zeci de mărturii au eșuat, învinse fiind de tenacitatea imundă a propagandei progresiste. În Franța lui Sartre sau Merleau-Ponty, comunismul rămâne un ideal umanist și eliberator. Îndrăzneala eretică a lui Soljenițîn este o breșă în acest edificiu ridicat de mandarinii marxizanți.
Soljenițîn se cere citit și ca un răspuns al sensibilității ruse marcate de amprenta slavofilă la provocarea comunistă. A existat, în scrisul și în conduita sa, un patos care ține de matricea vizionară rusă. Un patos care l-a condus, în exilul american, la vestejirea decadenței Occidentale, în prelungirea fulgurațiilor reacționare ale lui Dostoievski. Soljenițîn nu a aparținut familiei de spirite occidentalizante și moderate din stirpea lui Turgheniev sau Cehov. Timbrul său a fost, în ceea ce a avut mai înălțător și mai problematic, unul mesianic și profetic.
Iar această natură stihială a lui Soljenițîn s-a vădit în exil, ca și în anii de după 1991. Romanele care au urmat Arhipelagului Gulag au fost, în mai mare măsură decât acesta, investigații istorice: obsesia sa este condiția rusă, iar secolul XX este central pentru modelarea ei. Alternativa la sovietism este, pentru Soljenițîn, nu calea ilustrată de Andrei Saharov, ci aceea care vine din naționalismul conservator al celui din urmă om de stat al Imperiului, Piotr Stolîpin. Revenirea în Rusia, la invitația lui Putin, ilustrează dilema sa etică.
Critic al comunismului, Soljenițîn acceptă oferta de canonizare a unui regim care mobilizează nostalgia sovietică.
În cele din urmă utopia slavofilă a lui Soljenîțin a lăsat locul realității Rusiei tiranice și criminale de azi. În Rusia lui Putin, nu memoria suferinței este onorată, ci brutalitatea crimei: Stalin revine pe soclul de pe care era coborât, cu decenii în urmă. În această Rusie, chipul victimelor este un detaliu care se șterge din amintire. Putinismul edifică un alt monolit totalitar.
Dincolo de elanul mesianic, opera lui Soljenițîn, este testamentul celui care a vorbit în numele celor care nu mai sunt. Din cuvinte, textele sale au clădit un monument pe care frigul teribil al Nordului nu îl mai poate doborî.
Minciuna de stat a fost înfruntată, iar adevărul, rostit până la capăt. Destinul său de cronicar și de profet s-a împlinit. Ideocrației comuniste el i-a opus temeritatea demnității umane.