Corespondență redacțională
Am primit o epistolă din partea doamnei Carmen Focșa, distinsă poetă, colaboratoare și, iată, cititoare a revistei noastre. Observațiile ei sunt provocate de o însemnare a mea din această pagină, intitulată Înapoi în comunism, în care porneam de la un sondaj de opinie potrivit căruia tinerii între 18 și 35 de ani, într-un procent considerabil de 40.
, își exprimau preferințele pentru un regim autoritar în locul celui democratic. Eu puneam această eroare a lor de percepție (vedeau binele acolo unde e răul!) pe faptul că n-au trăit efectiv într-un asemenea regim totalitar, cel comunist în cazul nostru, și deci nu știu cum a fost. Mai eram de părere că, lipsiți de experiența directă a comunismului (și slavă cerului că n-au avut parte de așa ceva!), acești oameni tineri și-ar putea compensa lacuna de informare, de cunoaștere prin instruire școlară, prin învățătură, prin studiu, prin lecturi. Și conchideam că școala românească de astăzi este foarte slăbită și e departe de a-și îndeplini cum se cuvine misiunea de formare intelectuală, de educare a noilor generații. Doamna Carmen Focșa vorbește din perspectiva unui dascăl și subliniază ceea ce eu am ignorat: chiar dacă profesorii le comunică informațiile corecte, elevii suportă influența familiei, iar „adevărul“ care li se transmite acasă e altul: atunci a fost bine! Citez din misiva sa: „Întotdeauna vă citesc articolele din revista ROMÂNIA LITERARĂ, cu încrederea – niciodată dezmințită – că nu mă vor dezamăgi, așa cum și articolul ÎNAPOI ÎN COMUNISM din nr. 48 se pliază perfect pe coordonatele părerilor mele, doar că îmi permit un mic adaos… După ce amintește mai multe neajunsuri legate de perioada – regretată de unii – articolul acuză învățământul că nu acționează suficient pentru a schimba mentalitățile, pentru a deschide ochii celor care, deși născuți după 1990, regretă niște vremuri pe care nu leau trăit. Nu contest aceste lipsuri ale învățământului, dar chiar dacă ele n-ar exista ori s-ar remedia, situația nu s-ar schimba, căci influența familiei este mai puternică decât orice lecție predată în școală… Celor din generația noastră li se spunea la școală, de pildă, că Dumnezeu nu există, dar dacă acasă auzeam cu totul altceva, am învățat, de la vârste mici, că, în afara casei părintești, trebuie să-i spui fiecăruia ceea ce vrea să audă. Tinerii care, mâine, ar vota pentru revenirea regimului comunist – crezând că pretinsele avantaje ale acelui regim s-ar adăuga libertăților de azi, așa cum Conu Leonida credea că instaurarea republicii va acorda cetățenilor o leafă pe lângă pensie – află de la părinți și bunici că regimul comunist a fost raiul pe pământ, începând cu buna înțelegere dintre vecini și terminând cu cerințele majore ale existenței, întotdeauna satisfăcute. Cum să-și creadă profesorii și cărțile, mai mult decât pe părinți?! “ Are dreptate doamna Carmen Focșa. Numai că eu tot insist să cred că școala e la originea acestei vulnerabilități a societății noastre. Părinții acestor tineri sunt, la rândul lor, în majoritate, lipsiți de discernământul pe care ți-l asigură o școală serioasă; și ei au trecut prin școală ca gâsca prin apă. De undeva trebuie să începem vindecarea sistemul social, altfel răul se va perpetua și generații după generații vor suferi de același neajuns clar, precaritatea intelectuală, și vor transmite copiilor lor adevăruri greșite. Sunt încredințat că școala, severă, bazată pe învățătură și pe merit, e începutul, e cheia pentru constituirea unui sistem social sănătos. (G.C.)
P.-S. E necesară o revenire asupra acestei note, acum, la o săptămână după ce am scris-o și la câteva zile după primul tur, șocant, al alegerilor prezidențiale.
Nu atât influența familiei, așa cum consideră corespondenta noastră, e determinantă în receptarea de către elevi a diferitelor informații corecte sau false privind un subiect sau altul (în cazul de față, adevărata față a defunctului regim totalitar, în care o parte dintre noi am trăit, și în care, constatăm uluiți, suntem pe cale să ne întoarcem!). Și, așa cum susțineam eu, nu neapărat școala, fiindcă nu e temeinică, poartă vina. Ci intervine un alt factor. O forță nouă, căreia nu suntem pregătiți să-i ținem piept. Mințile atâtora dintre tineri, ca și ale părinților lor, de altfel, sunt subjugate atât de mult de rețelele sociale, de spațiul virtual amăgitor, de AI, încât iau de bune toate aberațiile pe care acestea li le transmit și sunt în stare să se arunce în prăpastie, dacă TikTok-ul sau altă stihie ca aceasta le-o cere. (G.C.)
O întâlnire literară.
Mesajul dramatic al unei profesoare
Într-un oraș din țară, am dialogat cu câțiva pasionați de literatură (pasionați de literatură înseamnă oameni care scriu literatură, dar, mai cu seamă, oameni care citesc literatură!). Între ei, și o doamnă profesoară de Limba și literatura română, pe care am descoperit-o ca fiind competentă în profesia sa și, totodată, conștientă de misiunea pe care o are și, încă, dedicată slujirii literelor românești.
Intervenția sa, lucidă și patetică în același timp, exprima o situație dramatică, neliniștitoare.
Oricâte eforturi a făcut, orice metodă a încercat, îi este cu neputință să-i mai apropie pe elevi de literatură.
Cu ceva timp în urmă elevii săi citeau, unii dintre ei și scriau, participau la cenaclurile, la manifestările literare pe care le organiza, oricum, prețuiau literatura, așa cum se cuvine. Apoi însă, accelerat, lucrurile sau deteriorat. Astăzi, rareori mai găsește câte un elev care să ducă lectura unei cărți până la capăt, care să fie un obișnuit al bibliotecii. Ca într-o vrajă, ca într-un vis urât, cititul, beletristica, au dispărut din preocupările acestor copii. Ei au întors spatele literaturii, s-au dus spre alte zări, nu se poate ști cât de luminoase sau de întunecate, și oricât s-a luptat profesoara din povestea noastră reală (accentuez: e vorba despre o profesoară care își cunoaște meseria), a fost imposibil să-i întoarcă din drum.
Din tot ce ne spunea ea reieșea, deprimant, că nu găsește nicio rezolvare, se recunoaște înfrântă.
Și spera că poate noi, vechi slujitori ai scrisului, întrezărim vreun luminiș. Din nefericire, nu deținem nici noi vreo soluție miraculoasă, doar constatăm, pe propria piele a cărților noastre, că are perfectă dreptate doamna profesoară: exact asta se întâmplă, literatura își pierde cititorii. Ce s-ar cădea să facem? Să părăsim scrisul sau să continuăm să scriem cu dăruire, de parcă nu câteva sute, ci zeci de mii de cititori ar aștepta nerăbdători poemele, eseurile și prozele noastre? Eu, unul, aleg a doua cale. (G.C.)
Din sumar: Viața Românească (nr. 11-12/ 2024)
Din sumarul numărului dublu, de sfârșit de an, al revistei „Viața Românească“ am reținut: însemnările lui Alexa Visarion despre un „actor de legendă“ – Victor Rebengiuc; eseul lui Vianu Mureșan – Ura maniheică față de valoare; partea treia a studiului lui Liviu Bordaș intitulat Mircea Eliade și contemporanii săi. Adrian Păunescu; articolul lui Ion Bogdan Lefter, la rubrica Viața literaturii, cu titlul Cititul pentru adolescenți, ca să-i facă mai buni…; pagina de istorie literară semnată de Dan Gulea; Trei prieteni la teatru (3 noiembrie 1878); eseul Ateism și persecuție de Bertrand Vergely, în traducerea lui D. Țepeneag; poeme de Santha Attila (prezentare și traducere de George Volceanov); rubrica Puncte de vedere, unde semnează Adrian Alui Gheorghe și Liviu Capșa; articolul Luceafărul eminescian în portugheză de Helena Carvahalo Buescu (prezentare și traducere de Dinu Flâmând); obișnuitele cronici literare, dar și de plastică, de teatru și de film (la admirabila creație cinematografică românească Anul nou care n-a fost de Bogdan Mureșanu); ampla, atenta revistă a revistelor realizată de Liviu Ioan Stoiciu, ca și, cum altfel, editorialul semnat de Nicolae Prelipceanu, intitulat Atenție! Cade tencuiala!, din care cităm: „Nenumărate cărți născute moarte, din punct de vedere literar vorbind, beneficiază de recomandări ale unor scriitori valoroși, care se sfiesc să le spună petiționarilor adevărul în față, pentru a nu-și face dușmani, sau pur și simplu din omenie. O omenie care, pe termen lung, le va face mult rău celor astfel încurajați. Obsesia autorlâcului literar a distrus multe destine. Nu o dată scriitori adevărați i-au condus pe veleitari spre drama unei vizibile nerecunoașteri.
Provocând cu ocazia asta și o neîncredere a cititorilor în adevărata literatură. Și iară, și iară vin la morala unei fabule de Anton Pann: «Învățătura dată rău se sparge tot în capul tău.» Că, asemenea mortarului prost, tencuiala repede obținută se va crăpa în scurtă vreme cui îi pasă? Nici măcar nu mai punem popularul avertisment: «Atenție, cade tencuiala!» Pentru că, oricum, pe-acolo nu va mai trece nimeni. Iar dacă nar mai trece nimeni doar pe la pseudo-literatură nar fi nicio pagubă, dar treptat se va pustii și strada adevăratei literaturi, unde ceea ce am numi tencuială nu e în pericol de cădere. Confuzia valorii cu nonvaloarea poate duce la un dezastru cultural de proporții.“ (Cronicar)