Cristian Pătrășconiu: Ce vezi când nu vezi, când nu mai vezi? Radu Sergiu Ruba: Ideal ar fi să vezi mental ceea ce ai văzut cândva, ce-ţi mai aduci aminte şi ce doreşti să-ţi reprezinţi. Din păcate, nu e tocmai aşa. Memoria vizuală a unora din cei care au văzut perfect sau parţial un număr semnificativ de ani, reacţionează spontan, dar e departe de a reface detaliile unei imagini comparabilă cu modelul real. Reprezentarea imagistică cu cromatica ei de fundal, tinde spre ceaţă, spre fumuriu, spre sepia. „O ceaţă luminoasă“, spunea, pe bună dreptate, Borges. Numai că şi luminozitatea tinde să se estompeze cu timpul, lăsând loc ceţii, penumbrei, contururile obiectelor ajung incerte, fluide, vaporoase. Niciodată însă acest ambient nu devine apăsător. Aduce cel mai adesea cu o zi înnourată care filtrează mai sever sau mai îngăduitor razele soarelui. Apoi, totul depinde de stimulul, de reperul faţă de care reacţionezi ori asupra căruia te concentrezi. Pe malul mării, ai o senzaţie de albastru înaintea ta. Iar în natură, trăieşti impresia de verde bătând spre primăvară sau spre toamnă. Cu obiectele e altfel. Îi dai unei cutii de plastic culoarea de cutie care-i este mai familiară privirii tale din trecut ori pe cea pe care ţi-o indică un văzător. Cert este că sistemul tău nervos nu poate funcţiona fără reprezentare vizuală, oricât de diminuată, de diluată, de neutră, de acromatică ar fi aceasta. Cu chipul omului însă povestea e mult mai scandaloasă! Am dezvăluit experienţa în două din romanele mele. Persoanei umane îi simţi prezenţa, atitudinea, biocâmpul, o bănuieşti, o anticipezi. Totul ţine de emoţii: de anxietăţi, de teamă, de atracţie erotică, de iubire sau de repulsie. Mi-a plăcut Ioan Groşan. Într-o cronică, a reacţionat cu gelozie masculină la adresa mea. Povesteam în O vară ce nu mai apune despre chipurile femeilor care-mi plăceau, că împrumutau înfăţişarea fetelor pe care le văzusem în realitate până pe la unsprezece ani.
Odată îndrăgite, îmi apăreau, cu toată maturitatea lor, ca nişte îngeri. „Ce vezi când nu mai vezi?“ e o întrebare periculoasă, fiindcă îţi reprezinţi, vezi adică lăuntric având fereastra deschisă spre lume, traseele pe care le parcurgi.
Iar pe traseu, se încheagă tot felul de profiluri, forme, năluci în funcţie de informaţiile pe care le receptezi ori de ceea ce preferi tu să-ţi închipui.
Ori poate să nu se formeze nimic, iar tu să străbaţi o simplă nebuloasă ce nu se lasă desţelenită de nişte raze simţite pe aproape.
Cum poți juca fotbal când nu mai vezi? Cu o cutie plină cu pietre, de pildă? Nu numai cu acea cutie pe care am descris-o în romanul foarte autobiografic Semnătura indiană se poate juca. Pentru libertatea aprinsă în noi de acest joc, nu aveam la dispoziţie în internatele şcolare decât cutii de conservă. Le umpleam cu pietre şi răsfrângeam asupra lor, deci spre interior, marginea de tinichea, prinzând astfel pietrele în capcană. Nici ele nu puteau sări afară de acolo, nici cutia, adică mingea, devenită grea, nu putea să se ridice de la firul ierbii, adică de pe un platou de ciment şi să ne spargă capul. Mingea asta incomodă, inventată de jucători orbi e dovada faptului că fotbalul face parte din subconştientul imemorial, din euroreflexele masculinităţii noastre, că rupe orice bariere, că este arhetipal, irepresibil.
Când lansam cu piciorul cutia pe acea platformă, ea huruia şi zuruia, aşa că puteam să o urmărim auditiv în viteză. Ne ciocneam, dar cui îi păsa de un fleac ca ăsta? Regulile fotbalului le cunoşteam bine, ceea ce conta însă erau viteza, arta de a controla mingea cu latul piciorului, şi mai ales simţul de orientare în mediul din jur.
Ne descurcam şi ne distram de minune, echipele fiind compuse din patrucinci jucători fiecare. În romanul amintit, am o scenă radiovérité cu un camarad orb care, de pe margine, asistând la înfruntarea a două echipe de fotbalişti cu tinicheaua, se dădea drept Sebastian Domozină pe Stadionul Central, relatând un meci între U. Craiova şi Steaua. Vorbind de unul singur, rostea numele jucătorilor reali din cele două echipe din prima jumătate a anilor ’70: Deselnicu, Donose, Marcu, Oblemenco la unii, Ciugarin, Sătmăreanu, Gigi Tătaru, Iordănescu, de cealaltă parte. Astăzi, există campionate euro şi mondiale de fotbal ale orbilor. Nu, nu cutia de conservă e pe teren, ci o minge cu clopoţei, sferică, de mărimea uneia obişnuite, dar sensibil mai grea. Terenul e mai scurt, echipa nu depăşeşte numărul de cinci jucători ca la conserva noastră de pe vremuri, are semnalizări audio, iar Federaţia Română de Fotbal a binevoit să construiască unul la Buftea pentru echipa nonvideo a României.
Acolo se joacă meciurile internaţionale şi cele interne mai importante. Pe plan euro, echipa României e pe la mijloc, are însă şi isprăvi incredibile. E nevoie de linişte în tribune. În Japonia, stadionul se cufundă în tăcere asemenea unui templu.
Ce înseamnă că ți-ai pierdut vederea? Ai pierdut-o pe cea fiziologică, senzorială, nu mai deţii funcţia organului vizual, dar cea interioară, am spus-o, este prezentă la cei care au văzut realmente cândva, cei care n-au intrat în viaţa conştientă ca orbi. Nu vreau să mă strecor în niciun fel de simbolisme simpliste cu lumina ca dimensiune a spiritualităţii. E bine să ne menţinem la nivelul experienţei concrete, fiindcă freamătă multe enigme aici. Memoria vizuală, acolo unde există, îşi inventează şi ea, îşi imaginează de una singură anumite minuni. Sunt deflagraţii ale esteticului în noi. Fireşte că dragostea şi atracţia erotică sunt responsabile de cele mai multe miraje luminoase. Au valorile astea energia lor independentă.
De ce e importantă această distincție: orb sau nevăzător? Bănuiesc că e o întrebare care ți s-a mai pus, mai ales că e și încărcată de un anume conținut recent, care vine inclusiv de la omul recent…
Ea funcţionează ca distincţie semnificativă numai în România şi în limba română. În celelalte vorbiri şi scrieri, avem termeni multiseculari uzuali ca: blind, aveugle, cieco, ciego, slepii – în aria slavă, typhlos, în greacă. Acum, eufemisme ca unsighted, nonvoyant, nonvedente, invidente, nezreacii (în rusă) se mai folosesc sub impulsul firesc al politeţii. Dar instituţiile şi organizaţiile orbilor şi-au construit identitatea pe seama vocabulei clasice. Numai în România s-a produs un liberschimbism. La noi, au apărut foarte mulţi orbi de război după 1945, iar aceştia erau în mare măsură ofiţeri, fie din cei cu carieră militară la bază, fie oameni cu studii, recrutaţi şi trimişi pe front: dascăli, medici, ingineri. Iar ei au considerat că nu li se poate spune «orbi» asemenea cerşetorilor de pe uliţe şi de la poarta bisericii. Fiindcă aceasta era realitatea României de atunci, extrem de puţini orbi practicau o meserie sau erau angrenaţi anonim în unele munci simple prin gospodăria ţărănească a familiei, foarte puţini se regăseau sub protecţia statului sau a unor organizaţii bine structurate. Regina Elisabeta a înfiinţat Societatea orbilor Vatra Luminoasă în 1906. Este una din cele mai vechi organizaţii naţionale de acest tip din lume. Ea şi-a dezvoltat filiale în întreaga ţară, a luat sub ocrotirea sa aziluri pentru adulţi şi şcoli. A spulberat-o democraţia populară ca pe toate celelalte asociaţii şi fundaţii, în 1949. Dar regimul comunist a avut o iniţiativă de apreciat: i-a adunat de pe unde i-a găsit pe mulţi din infirmii patriei şi, asimilându-i concomitent ideologiei sale cu „munca l-a creat pe om“, i-a angajat în cooperativele meşteşugăreşti. Produceau acolo, manual şi semimanual, bunuri uşor de confecţionat. Se calificau la locul de muncă şi intrau într-o viaţă cu totul nouă. Guvernanţii şi-au dat seama că era mai greu să-i aibă în evidenţă şi sub control pe orbi în afara unei structuri oficiale decât înăuntrul acesteia. Drept care au reînfiinţat, în baza Legii nr. 21 din 1924, organizaţia naţională de profil sub numele „Asociaţia Orbilor din Republica Populară Română“, în 1956. Numai că aceasta, condusă de unul din militarii invalizi de război, şi-a schimbat numele în „Asociaţia Nevăzătorilor“ la un congres al său din 1963. De notat aici încărcătura psihonevrotică pe care o avea, în anumite conştiinţe, cuvântul „orb“. Ea nu a dispărut de tot nici astăzi. La ora actuală, Asociaţia Nevăzătorilor apare cu acest nume în unele legi. Cea de la Chişinău, se numeşte în schimb „Societatea Orbilor din Moldova“. M-am aflat în conducerea asociaţiei din ţara noastră, ca vicepreşedinte şi ca preşedinte, timp de 25 de ani şi tocmai i-am construit un nou sediu. Proiectul social este mult mai ambiţios.
Am intenţionat să realizăm un centru de reabilitare pentru cei care-şi pierd vederea sau a căror vedere, scade primejdios la maturitate şi care nu au parte de niciun fel de servicii specifice. Clădirea există în strada Vatra Luminoasă nr. 106 bis, e ridicată numai din fonduri atrase, guvernul nu a contribuit cu nimic. Asociaţia îşi are acolo birourile şi serviciile, dar centrul de reabilitare, care trebuie sprijinit ca pretutindeni de stat, îşi aşteaptă susţinătorii. Proiectele europene îţi dau 80% din fonduri, tu urmând să mai adaugi 20%. În edificarea acestui centru, noi am pus şi făcut totul, deţine acum toate facilităţile necesare afară de personal. Statul cu ce vine? În UE, numai România, Malta şi Cipru nu deţin asemenea centre şi servicii. Dar Malta îşi rezolvă cazurile în Italia, iar Ciprul elinofon în Grecia. Deocamdată, aşez acest edificiu elegant în salba operelor mele artistice, alături de cărţi.
Cum arată lumea celui care nu vede? Cu ce este ea „tapetată“? Întunecată, în niciun caz – ai spus aceasta în mai multe rânduri…
Totul ţine de miza existenţială a fiecăruia: profesiune, modul şi locul practicării acesteia, relaţiile ce intervin de-a lungul vieţii şi al meseriei.
Contează enorm de mult dacă eşti în lume ori dacă zaci la marginea ei. Spun asta fiindcă destui nevăzători trăiesc singuri sau, familii de soţi fără vedere fiind, duc o existenţă mai izolată. Nu înseamnă că nu au prieteni, că nu comunică, dar unii se deplasează foarte puţin, apoi sunt şi cei de la ţară. Însă dacă au văzut cândva şi au o memorie vizuală activă, viaţa lor se tapetează cu fel de fel de imagini reziduale şi scântei neaşteptate, plus evenimente previzibile pe orbita biografică.
Din ce se nasc cărțile lui Radu Sergiu Ruba, personajele lor? Și din lumea aceasta – care NU e întunecată –, așa e? Poezia lui Radu Sergiu Ruba a mijit, probabil, de acolo de unde spune Sfântul Augustin că există în noi ceva mai adânc decât noi înşine. Centrul, punctul acela nu-l ştim. Dar poezia din mine a început să se închege şi din dorinţa de a nu pierde imaginea lumii. M-am apucat de scris poezie târziu faţă de alţii, pe la 12-13 ani. Memoria mea vizuală e destul de bună graţie poeziei, impulsului ei de a inventa mereu imagine vizibilă, descriptibilă. În proză e mai simplu: toate cele patru romane ale mele propun, într-o măsură mai mare sau mai redusă, dimensiunea autobiografică. Ultimul, Semnătura indiană, e cap de listă în acest sens. Cursul vieţii mele fiind unul atipic, oi fi avut mai multe de mărturisit. Se înţelege însă că în jurul fiecărui episod, al personajelor, palpită haloul imaginativ necesar. În proza scurtă am ieşit uneori total din biografie.
Ce anume poate să compenseze lipsa vederii? Mai întâi, la modul direct, în privința simțurilor. Apoi, și într-un fel sublimat, dacă pot spune așa…
Lipsa vederii nu poate fi compensată de nimic. Ştiu asta de când am poposit mai îndelung în natură la maturitate. De mai bine de 15 ani, în casa mea de sub munte, mă străbate un frison inexprimabil când se revarsă primăvara, când se lasă toamna. Altfel însă, se produc desigur compensări, mai ales în plan tactil şi auditiv. Iar de aici erupe o enigmă care duce până la extremităţile compensaţiei: multă vreme, oamenii au spus şi au ascultat poveşti. Apoi s-au apucat să le scrie şi să le citească cu ochii. Dar nu toţi puteau să o facă. De ce unii din cei lipsiţi de această putinţă au simţit nevoia imperativă de a citi prin atingere? E la mijloc dovada faptului că în omenire s-a trezit cu timpul un instinct alfabetic. Louis Braille şi orbii lui puteau să rămână foarte bine în colivia cu poveşti şi reguli citite de alţii. Iar pentru a-şi construi codul, Braille nu a avut nicio legătură cu scrisul vizual. Şi-a pierdut vederea la trei ani, a păşit, vasăzică, în viaţa conştientă ca nevăzător. El a recurs, asemenea ordinatorului mai târziu, la o relaţie între punctele abordabile tactil. Dar de ce omenirea atinsă de cecitate nu s-a mulţumit cu lectura altor glasuri, naturale sau artificiale, de ce nu şi-a dictat altor mâini transcriptoare lucrările şi a ţinut să-şi făurească un alfabet? Se pare că, de la un nivel încolo, nu există civilizaţii fără sistem de scriere. Braille-ul este o creaţie a cecităţii. E singura scriere pe care, citind-o, omul o parcurge prin contact epidermic. Altfel spus, mângâi la propriu textul pe care-l citesc. Orbii dau mărturie despre compensaţie şi în plan auditiv, mulţi au din această cauză o sensibilitate muzicală aparte.
Sunt foarte numeroşi muzicieni orbi, interpreţi mai ales, dar şi compozitori, între care unul de muzică clasică, marele Joaquin Rodrigo, autorul Concertului de la Aranjuez. Reţineţi că notaţia muzicală în relief a fost inventată tot de Louis Braille. Ca să conchidem, orbii au o mai bună acuitate auditivă, nu ştiu dacă aud mai bine la propriu, dar selectează mult mai uşor stimulii şi mesajele.
Pe urmă, memoria lor este strâns legată de auz, în primul rând, de limbaj.
A nu vedea, a nu mai vedea este o dramă. Dar e ceva în acest fapt dramatic și de ordinul binefacerii, a unui privilegiu? Înţelepciunea populară ar spune că ai avantajul de a nu vedea mizeria acestei lumi. Dar, în faţa unor frumuseţi uimitoare, tot ea ar suferi că nu le poate admira, contempla. Orice e posibil. Depinde de ce eşti în stare să faci şi de ce te temi. În Despre eroi şi morminte întâlnim personaje privilegiate tocmai de absenţa vederii. Dar nu ştiu să se fi făcut studii din care să reiasă câtă euforie îi procură tactilitatea şi auzul unei persoane integre senzorial.
Dacă l-ai fi putut întâlni pe Borges pentru o zi sau pentru o oră, ți-ai imaginat cum ar fi putut să fie? Cu Borges aş fi avut de discutat multe despre cărţi. Avea o memorie care mă înspăimântă. Povesteşte Willis Barnstone în Borges, într-o seară obişnuită la Buenos Aires, că la Universitatea din Bloomington lau întâlnit pe Matei Călinescu în 1976. Înţelegând că Matei e român, argentinianul l-a întrebat ce înseamnă cele câteva cuvinte româneşti pe care le găsise într-un poem scris în franceză şi publicat de Martha Bibescu în 1916, într-o revistă din Elveţia unde locuia şi Borges cu părinţii pe atunci. Aşadar, după 60 de ani, el ţinea minte acele vorbe.
Dar cu Homer? Cu Homer aş ataca alte două teme: mai întâi, de ce nu o spun oamenii cu gura larg deschisă că Homer e dovada că literatura s-a ivit pe lume în format audio. L-aş întreba apoi dacă nu se miră că multora nu le vine să creadă că el era orb? Au ţesut tot felul de teorii, ba că Homer nu a existat, ba că era o ficţiune, o voce multiplă, colectivă sau colectivizată… Mai ales cecitatea ia fost pusă sub semnul mirării. N-au citit cu atenţie Odiseea, unde Homer se descrie neechivoc şi incontestabil pe sine în persoana aedului orb Demodocos de la banchetul regelui Alcinou din Insula Scheria dat în cinstea lui Ulise.
„Sosi apoi şi crainicul şi-aduse pe scumpul cântăreţ pe care muza Nespus îl îndrăgise, dar îi dase şi bun şi rău: vederea i-o luase şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec. Pe el îl puse Pontonou să şadă în mijlocul mesenilor pe scaun cu ţinte de argint, proptit acolo de stâlpu-nalt şi de cuier îi prinse deasupra-i lira-i dulce sunătoare şi-l dumiri cum poate s-o desprindă. Apropie de el şi-o masă dalbă şi un paner cu bunătăţi şi-o cupă, ca el să bea oricând avea plăcere“.
Ei bine, un cântăreţ teafăr în toate cele nu e nevoie să fie „adus“. El poate fi cel mult însoţit până pe scenă. Unui om cu ochii în ordine nu i se arată locul unde se află, în proximitatea sa, lucruri de care are nevoie: lira ca să cânte, bucatele şi vinul ca să se servească. Numai unui om complet lipsit de vedere îi indici în acest fel reperele noi pentru el într-un loc necunoscut până atunci.
Exegeţii operei lui Homer n-au nicio idee despre modul de viaţă în condiţiile cecităţii, iar aici avem de a face cu aspecte de o simplitate elementară. Nu şi-a spart nimeni capul cu ele.
Imagine sau idee? Pe ce pariezi mai mult? Faţă de cele mărturisite până acum, nu pot să trişez, mizez pe amândouă în tot felul de combinări şi dezmembrări.
Cum scrii acum? Cu degetul sau cu vocea? Cu cele zece degete pe tastatura ordinatorului cu voce electronică.
Fiecare tastă îşi rosteşte numele la atingere, iar textul produs este citit cursiv de aceeaşi sinteză vocală, cum i se spune în mod curent. Orice text salvabil în memoria ordinatorului poate fi citit în acest fel, mii de cărţi, cu alte cuvinte.
Am un laptop, îl car cu mine peste tot. Ne înţelegem de minune.
Același invocat mai înainte J.L. Borges spunea că, atunci când citim profund, citim, de fapt, cu urechea. Oare și scriem așa? Apreciez că are perfectă dreptate. El vorbea din experienţa de bărbat cu vederea stinsă la 50, poate 55 de ani. Numai că el vedea slab de multă vreme, nu mai citea prin forţe proprii, ci i se citea. Avea mai mulţi tineri în jurul lui care făceau asta. Amintirile lui Alberto Manquel sunt relevante în acest sens.
Dar mai are dreptate şi din alt punct de vedere: informaţia profundă vine prin limbaj, iar limbajul e mai la el acasă când e rostit şi auzit, nu numai când e citit cu ochii. Aspectele nu sunt comparabile în cazul vocii mele sintetice, fiindcă ea rulează cu viteza pe care i-o comand eu, mai repede sau mai lent, în funcţie de tipul textului parcurs şi, culmea, redă pasajele cu intonaţia impusă de punctuaţie.
Dar înainte de a fi fost inventate aceste „dihănii“ tehnologice – de mare ajutor în multe feluri –, cum scriai? La modul propriu, vreau să spun…
Scriam numai poezie, iar după ’89, gazetărie. Poemele mi le compuneam întotdeauna în minte, abia după ce le socoteam încheiate, le transcriam în braille şi dactilografic. Că pe parcurs mai făceam modificări, e firesc. Primele proze scurte le-am scris, pentru că nu mă mai puteam abţine, la un ordinator fără program de voce sintetică. Vreo doi ani am lucrat aşa, ştiam să dactilografiez de la treisprezece ani, dar la ordinator greşeam mult mai des din cauza reacţiei rapide a tastelor la orice atingere. La maşina de scris, pârghia tastei apăsate lovind sonor tamburul, mă orienta inconfun dabil. Mă ajuta însă soţia la acel ordinator al începutului, ea corecta, ea mă scotea din încurcături. Când miam procurat progra mul de voce electronică, am devenit liber în faţa textului! Îl puteam controla pe întin deri mari, vocea îmi reproducea fragmen tele selectate, corectam uşor. Asta m-a ajutat să scriu roman. Nu ştiu dacă în absenţa acestui program de voce sintetică aş fi fost în stare să duc un roman până la capăt. Poate că da, impulsionat de subiectul abordat, atras magnetic de acesta. Dar, oricât de seducător ar fi fost subiectul, nu cred că aş fi izbutit să isprăvesc un roman cu maşina de scris în braille. E foarte zgomotoasă, corectura e dificilă. Există însă cărţi scrise de caracterele tari în acest fel, iar altele în condiţiii şi mai grele.
Cum citești? Cât citești? Am o întreagă bibliotecă în memoria ordinatorului. Sunt cărţi scanate sau preluate de la edituri în format electronic. Am, de asemenea, programe de voce pentru lectura în franceză, italiană, engleză, spaniolă şi portugheză. Mult timp am citit cărţi audio. Actualmente, ele sunt digitalizate, poţi să le preiei pe un stick, pe telefon. Îţi pui căştile în urechi şi citeşti borgesian, auditiv, cu ajutorul unei voci umane care a parcurs cartea pentru tine. Pentru mine, lectura poeziei cu vocea electronică nu ridică dificultăţi, dar alţii nu pot să suporte acest regim. De aceea am iniţiat prin 2008 un proiect de lectură profesionistă a poeziei de către actori. Uniunea Scriitorilor a finanţat acel proiect de carte audio de mare succes.
Procesul a fost îndată extins.
Care e culoarea ta favorită? Culoarea pe care o vezi în minte cel mai mult, cel mai des? Albastrul.
Ce culoare are ochiul tău interior? El nu are culoare. E bine să emane lumina care să permită atingerea, chiar şi vagă, a ţintelor.
Ce e, de fapt, acest ochi interior? Vreau să spun: mai mult decât o emisiune radiofonică – de altfel, aceasta, întrutotul admirabilă…
E amintirea ochiului nestins de altădată. Pe retina lui spectrală se aşază imaginile, cu el le activez, renunţi la ele, cu el le aproximez. El amorsează sau îndulceşte ceţurile luminoase, norii formelor din jur şi măruntele raze care-i străbat.
Pot să întreb asta: ce este lumina pentru Radu Sergiu Ruba? E o iubire care nu m-a uitat şi nici eu pe dumneaei. Trăirile noastre însă au scăzut mult în intensitate. Ne vizităm uneori, pentru că ne cunoaştem de mult timp şi deoarece intimitatea nu se uită.
La un moment dat ai spus așa: „Pentru cel care nu a văzut niciodată, problema luminii nu există, așa cum nu există nici problema întunericului“. Dar tu ai văzut până la 11 ani. Și atunci: care e problema care există și care se pune, la modul acut? Chiar și dincolo de întuneric și de lumină…
Da, pentru cel care nu a văzut niciodată chestiunea luminii şi a întunericului nu există în planul conştiinţei senzoriale. Poate apărea în varii echivalări, comparaţii şi conexiuni. În ceea ce mă priveşte, relaţia mea cu lumina şi cu întunericul poate fi descifrată uşor din tot ce am scris. Observ însă că asta interesează mai puţin. Iată că nu vorbim despre cărţile mele, ci despre cecitate, despre mine ca locuitor al ei, despre Ruba ca imagine şi experienţă exotică, ca o curiozitate. Aştept ziua în care cărţile mele de poezie şi de proză, de eseuri şi de dialoguri, vor fi în prim plan, lăsându-mă pe mine, cu viaţa mea atipică cu tot, mai în umbră. Mulţumesc foarte mult.
