În poem toamna se tace
Îmi este dor de tine, o, cât îmi este dor, necunoscuta mea
ar fi bine să te hotărăști odată să vii dacă vrei să mă mai
găsești viu
dacă vrei să devii o văduvă celebră vino urcă împreună cu
mine
pe acoperișul poemului și-ți promit că mă voi arunca
primul
undeva într-o noapte nu-mi aduc aminte în care noapte
câinii nu se vor mai opri din lătrat pe ulițele satului nu-mi
aduc aminte
care sat nu-mi aduc aminte dacă satul ajunsese la
marginea mării sau marea
la marginea satului dacă toți locuitorii au închis ușile și
ferestrele
vreau să-ți spun, o, vedenie cât o transcendență în inima
mea, că în poem
toamna se tace că fiecare vorbă rostită ar putea să
scuture de frunze
toți copacii deodată căci ei nu sunt deprinși cu greutatea
vorbelor
ca palimpsestele cu scriitură peste scriitură, peste
scriitură
o, nu e nicio binefacere să vorbim dacă vrei să vezi cum
surâde neantul
privește în gura poemului e ora când demonii își
părăsesc ascunzișurile
dezamăgiți că nu știu ce ar putea face
să scape de canicula dinăuntru și dinafară
Aleea paradoxurilor
Buzele-mi abandonate pe buzele tale s-au pietrificat
zilele mele nu mai au acces în careul de ași
durerea despărțirii se vântură pe fund de heleșteu
o cucoană stresată în ajun de menopauză
să te îndepărtezi de tine însuți înseamnă să nu întorci
capul după nimeni cu teamă că nu-l vei mai vedea
o gură universală nu o poți împiedica să te înghită
rămâi în fața ei demn fără să-ți plângi de milă
viața nu iartă întinde furibundă așternut pe un pat
străin de tăvăleala trupurilor tinere și icnete în delir
vechea bărbăție cu o duioșie aproape doctrinară
fumează
cot la cot cu dumnealui salvador dali pe aleea
paradoxurilor
O extravaganță muzicală
Ascuns după cuvintele poemului
nevăzut de nimeni uitat resemnat
beau o ceașcă de ceai în care presimțirile
așteaptă să se evapore parantezele
și tuberozele să bată rând pe rând în ușă
o extravaganță muzicală își inventariază
deprinderile poliglote într-un exces
de imaginație lingvistică în crepuscul
înainte de a ademeni cu exerciții de scufundări
o pană de curent venită la timp avertizează
că frigiderul începe să se dezghețe
un remediu bun pentru respirații pe orizontală
ale sentimentelor ciuruite de tocurile
tinerelor fete ce calcă pe ele
Tace-mă cât vrei
Tace-mă cât vrei dar tace-mă tace-mă
poate că într-o zi tăcerea ta va fi atât de mare
că nu-mi voi mai auzi tăcerea mea
Eu și scrisul
Eu trăiesc sub mări într-un sicriu de alge
nu strig disperat după un bol de aer
am tot ceea ce îmi este de trebuință
nu duc lipsă decât de cuvinte
eu am viciul de a nu vă ascunde
antropologia celestă a paharului cu vin
băut liric din propoziții ambigui
de cel rămas singur fără dublul său
eu sunt fericit scoateți-vă ochii dacă nu
vreți să-mi vedeți capul în ascensiune
crește cât o țară pustie opriți-l dacă nu vă
e a pune număr câștigător pe un dictator
eu și scrisul pășim prin viață încrezători
de parcă am păși într-o pădure albastră
în care tu mă aștepți fără să te întrebi
ce culoare dobândești când mă îmbrățișezi
În aceeași vină
Am mai ratat încă o groapă comună
o pereche de pantofi cu talpa roasă
un buric venit la vorbitor să tacă
o așchie din lemnul crucii anticipate
tu ai părăsit spitalul de boli nervoase
eu am schimbat cămașa cu un borfaș
capul îmi fierbe ca într-un butoi rampașul
când își iese din minţi și-i sparge doagele
fiecare trăieşte cum şi cât îi este dat
cuget seara cu un cap de împrumut
amândoi nu ezităm sărim din noi ca sinucigaşii
din balconul apartamentului de la etajul cinci
să ne ducem viața fericiți în aceeași vină
în aceeași singurătate ce ne ține împreună
pe tine un fragment de iluzie benefică
pe mine o știre de la buletinul meteo
tu continuând să uzi florile din fața blocului
eu anunțând ploile care nu vor veni niciodată
Jurnal de copil
În stufărișul din capătul grădinii
un uliu între gheare cu blânda
găina mea preferată îmi spune
că-n viață e bine cât e un os de ros
în staul dintr-o talangă ca dintr-un
manual de etică miorița laie bucălaie
îmi surâde zicându-mi să scot
fața la soare să se usuce lacrimile
În propriul logos
Voi care sunteți fără de vină imaculați
numiți-mă cum vreți credincios necredincios
scamator somnambul venin de viperă în erecție
vis de orb eșuat în vis de orb
bufon înecat sau dezertor capturat
invectivele voastre mă fac blând și bun
aștept cu nerăbdare
o nouă generație de manechine fardate
după estetici de ultimă oră
un deznodământ să mă întorc în rugăciune
să mă asigure că am parte de o noapte perfectă
într-un cuib de vultur într-o gură de obuz
rămas pe câmpul de luptă să se gudure jovial
dinaintea celor ce nu au avut norocul să moară
și stau îndurerați și tăcuți
îngenuncheați în propriul logos
Pe pârtiile imaculate ale hârtiei
Ion Cocora o viață întreagă a tăiat frunză la câini
și-a lăsat pe pârtiile imaculate ale hârtiei negreala din
suflet
doar doar s-o elibera de obsesiile bine învelite în staniol
el a citit cărți de-a valma
numărându-și zilele din ce în ce mai părăginite
ca o grădină ocolită de ploi
el dacă la bătrânețe are vreun regret
e că nu s-a putut schimba de la o femeie la alta
cum mama îi schimba în copilărie
lenjeria de pat la fiecare sfârșit de săptămână
înainte de a-l îmbăia și a-i tăia unghiile
el s-a îndepărtat de toate și toate s-au îndepărtat de el
mierla nu-i mai desfată auzul cu delirul sughițurilor ei
picante
asemeni clapelor de pian la miez de noapte când
duhurile
celor pe care le-a iubit unele vii altele moarte
și-l dispută huruindu-i în creier ca o locomotivă cu aburi
fără să se întrebe cărora le aparține.