ocotesc cartea lui Sean Cotter, Traducerea literară și destinul României în comunism. Trei studii de caz: Blaga, Noica, Cioran, definitorie pentru o problematică caracterizantă nu numai pentru cultura română, ci îndeobște pentru toate culturile care poartă amprenta „minoratului“. Am utilizat ghilimelele pentru un termen care intră în dezbatere în studiul lui Sean Cotter pornind de la deconstruirea dicotomiei atât de bine cunoscute cultură majorăcultură minoră cu tot ce implică ea din ambele perspective, una hegemonică a culturii majore descrisă foarte bine de abordarea lui Pascale Casanova în Republica mondială a literelor, comentată cu acribie de Sean Cotter, abordare care prezintă ca pe un dat ireversibil raportul de decalaj ierarhic între major și minor sub raport cultural și una subalternă a culturii minore aflată într-o dinamică eternizată a recuperării deficitului (vezi Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne) sau în căutarea marelui salt (vezi Emil Cioran, Schimbarea la față a României), dacă nu egalizator, măcar legitimizator. Alegerea terenului pentru discuție nu mai este limba națională care servește ca modalitate de legitimare etatică și culturală într-o simbioză perfectă în secolul al XIXlea, secol al formării multora dintre statele „naționale“, în special din Estul Europei, cu culturi mici, ci traducerea ca fenomen cultural amplu în secolul XX, un secol unde modalitatea de legitimare se schimbă cel puțin în a doua jumătate a lui, pentru aceleași state „îndepărtate despre care știm puțin“, pentru a-l cita pe reprezentatul politic al unei culturi mari, prim-ministrul Neville Chamberlain, frază care parafa actul de livrare al Cehiei Germaniei lui Hitler în 1938. Evacuând dicotomia de mai sus, nu înainte de a-i preciza limitele de ambele părți ale ei, Sean Cotter observă că acest antagonism iremediabil, al unui diferend irezolvabil face loc în cultura română a anilor 50 unei strategii culturale care instituie o diferență cu deferență, dar fără concurență care pornește de la o altă înțelegere a minorului ca mod, expresie a unei opțiuni ce se sustrage ierarhizării culturilor. Cu alte cuvinte, nu perspectiva în modul major, implicit deceptivă și revanșardă a celui minor, neîmpăcat cu propria condiție de minorat, ci un mod minor care creează o perspectivă avantajoasă minoratului ca punere în relație, „un punct anume de contract cultural“, profi tând de interactivitatea sa, valorificându-și vulnerabilitățile.
Fapt important, minorul așa cum îl analizează autorul cărții, este o structură imaginară, așa că nu o dată vom vedea vehiculat în text acest termen al imaginației, imaginării, contaminare conștientă sau nu cu teoria lui Benedict Anderson despre „comunitățile imaginate“, este drept într-un alt context de întrebunițare.
Sean Cotter avansează o propunere curajoasă căreia această carte îi servește ca demonstrație, anume că acest mod minor este recuperabil prin situarea traducerii în centrul acțiunii culturale nu atât cantitativ, cât sub raportul rolului pe care-l joacă de transvaluare, de instituție de intercesiune între culturi, sau cu expresia consacrată de Constatin Noica despre România de „traducător al Europei“. Intervalul ales pentru demonstrație este cel mai arid, rigid și ostil culturii, „obsedantul deceniu“ al României comuniste, aservită politic Uniunii Sovietice, o putere agresoare cu o foarte clar precizată agendă antinațională, colonizatoare cultural, civilizațional și ideologic. Studiile de caz sunt emblematice: al doilea poet național după Mihai Eminescu, Lucian Blaga, cel mai popular filozof român din perioada postbelică, Constantin Noica și cel mai cunoscut filozof român în plan internațional, Emil Cioran, toți având în comun în prima parte a carierei lor filozofice modul culturii majore fixat ca provocare pentru o cultură minoră.
În fapt, ceea ce demonstrează în cartea sa Sean Cotter, pentru care turnesolul îl reprezintă cu aproximație anii 1950, cu prelungiri pentru Cioran și Noica, este trecerea de la modul major la cel minor în gândirea culturii române în contextul culturii europene/occidentale și a (re)imaginării unei națiuni. Sean Cotter analizează felul în care se trece de la termenii-cheie ai limbajului confruntațional specific modului major din prima parte a operei celor trei cărturari, precum „identitate“, „specific național“ cu radicalismele și esențializările ei, de limbă națională, matrice culturală etc. (reluând observațiile pertinente ale unor teoreticieni precum Françoise Lionnet sau Shu-Mei Shih), către modul minor, perspectivă care, sugerează Sean Cotter, transcende contextul anilor 50 ca o soluție pe termen lung, o repoziționare/regândire a rolului unei culturi aparținând unei țări incapabile să-și protejeze singură granițele, a cărei limbă nu s-a impus ca limbă de circulație internațională prin medierea puterii politice sau/și a unei culturi universaliste, „majore“, tipica „lipsă de putere politică a modului minor“. Mutatis mutandis, Lawrence Venturi cu The Translator Invisibility, care analizează tocmai rezistența culturilor minore la modul major, a oferit o sugestie importantă prin termenul de „înstrăinare“, doar că Sean Cotter îl adaptează contextului românesc, asociindu-l pe dos decât Venuti, nu cu rezistența, ci cu hegemonia, altfel spus cu colonizarea impusă de puterea sovietică prin programele extinse de traducere din anii 1950 la care s-a afiliat și Lucian Blaga. Plasată într-un nou context de reflecție, înstrăinarea devine o strategie a rezistenței la modul major, hegemonic, inglobant, activând modul minor (atenție, nu este vorba de a cădea peste o altă sintagmă celebră, rezistența prin cultură care funcționează după un model antagonist, adică major al opoziției, fie ea și una subversiv-esopică). Un capitol extrem de pertinent de istorie literară și culturală este destinat chestiunilor traducerii în anii 1950 și a cuplului problematic traducător/stilizator.
Ultimul este cel care fără a cunoaște foarte bine limba originalului, adaptează traducerea brută specificului limbii române, conferindu-i valoare literară românească, naturalizând-o și astfel opunându-se înstrăinării ei care era urmărită programatic, așa cum o ilustrează prin propriile eforturi intelectuale un lingvist total aservit ideologic precum Iorgu Iordan.
Capitolul dedicat lui Lucian Blaga este centrat pe semnificația majoră pe care o dobândește traducerea ca strategie de articulare a modului minor, centrală acestui studiu fiind traducerea poemului Faust, în 1955, corelat cu eseul său Cum am tradus pe Faust din 1957, gestul fondator al reformulării filozofului ca voce autorizată, în noul context politic. Teza lui Sean Cotter căreia îi servesc în grade diferite primele două cazuri este că traducerea a fost ridicată la demnitatea unui model cultural, iar modul minor pledând pentru o cultură a interferențelor. În ceea ce-l privește pe filozoful român, esențialismul matricii stilistice definite pe urmele lui Oswald Spengler și Leo Frobenius în Spațiul mioritic și imposibilitatea interferenței culturilor sunt abandonate pentru o viziune a națiunii minore ca traducere, națiune care fără a se lăsa hibridizată, se plasează într-o zonă de confluențe. Pentru că nu poate înfrunta puterea hegemonului, Blaga descoperă că o poate minimaliza alăturând-o unei palete largi de influențe, eclectice și sintetice, pe care cultura română le-a asimilat. Acest fapt, este de părere Sean Cotter, este observabil și prin selecția operată de filozof a poeților traduși, toți canonici, aparținând unor culturi majore (Valéry, Rilke, W.B.Yeats etc.), cât și prin felul în care îi traduce combinând textul original cu traducerea acestuia în alte limbi și cu propria sa viziune stilistică. Avem aici o analiză microtextuală de traductologie comparată care revelează prezența unui terțe traduceri într-o altă limbă.
Opțiunile traductologice ale lui Blaga care se depărtează simțitor de textul originar sunt analizate și din perspectiva care comunică noua viziune blagiană a funcționării modului minor și a dezideratelor lui, inclusiv printr-o subtilă tematizare-adaptare a schimbării de viziune acolo unde originalul o permite. Blaga vizează astfel formarea unei comunități de poeți ai culturilor majore pentru care cultura minoră acționează ca un fel de factor de sinteză culturală și ne oferă o națiune imaginată la modul minor: „națiunea-catraducere.“ c onstantin Noica este analizat din perspectiva traducerilor sale, fapt corelat cu atitudinea sa deconcertantă după eliberarea din închisoare, unde acesta adoptă o rezervă față de dicotomia Est-Vest, dictatură-democrație refuzând dizidența activă sau măcar o subversiune activă. Noica fixează în centrul noii sale viziuni imaginea națiunii ca traducător în măsură să transvalorizeze acele trăsături descalificante care configurează perspectiva modului major, lipsă de originalitate, diletantism, și pe care le resemnifică pozitiv din perspectiva modului minor. Spre exemplu, diletantismul, „lăutărismul“ cultural, presupune flexibilitate în măsură să asigure intercesiunea literară dintre Vest și Est. Și aici, Sean Cotter apelează la o hermeneutică subtilă evidențiind felul în care Noica face din traducere un exercițiu critic și etic deopotrivă, punând în relație o traducere minoră din memoriile unui pilot englez cu volumul de memorii de detenție al filozofului, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, din care decantează repoziționarea acestuia în spațiul culturii române, dar și în raport cu Occidentul hiperraționalist, antiumanist, „geometric“ pe care-l reproduce sub o formă deturnat-radicală comunismul, fapt care s-ar citi ca o expresie a refuzului modului major.
Și Emil Cioran este analizat din perspectiva trecerii de la modul major al unui elan hegemonic al României Mari care ar trebui să-și probeze dictatorial vocația afirmării în istorie, așa cum reiese din Schimbarea la față a României, la modul minor al imaginii națiunii îndepărtate și minore situată în locul geometric descris cu un termen al prietenului său „îndepărtat“ Constantin Noica, drept „depărtișor“, explicat prin relevanța identitar-metaforică acordată diminutivului în limba română, ilustrativ pentru specificul românesc la ambii filozofi. Analiza traducerii cărții sale din interbelic, Lacrimi și sfinți, în franceză, relevă adoptarea unei chei minore care explorează resursele modului minor prin abrevierea, reconfigurarea, refuncționalizarea textului în întregul său și a unor pasaje în particular, în tot ceea ce ține de accentele și precizările modului major în care fusese redactat. Diminuare, diminutivare, toate subliniază disponibilități ale modului minor de existență unde o carte a unei culturi mici „demonstrează felul în care o țară mică poate produce o carte de succes, fără a trebui să facă saltul (imposibil, prin definiție) către major.“ În total, cele trei cazuri înfățișează un orizont de posibilitate al modului minor pentru o cultură mică, un mod productiv și viabil al coexistenței în interstițiile culturilor mari pe care le asimilează, evacuând modul major de raportare cu dezideratele sale concurențialantagoniste din proiectul afirmării culturale. În afara contextului care aproape obligă, ar fi fost relevant aici pentru decelarea altor forme de articulare a modului minor al unei culturi în contextul unei economii de deficit și consultarea studiului lui Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825-1875). Pentru că nu ar trebui să uităm, cel puțin două dintre cele trei opțiuni (Blaga și Noica) pentru modul minor se nasc dintr-o situație limită, iar cea de-a treia reflectă și ea restrângerea paletei de opțiuni și problemele unei moșteniri ideologice dificil de gestionat. Disidența imposibilă în anii 1950 pentru Blaga și Noica, problematică în Franța elanurilor comuniste din aceeași ani pentru un filozof cu un trecut legionar nu putea furniza o expresie a unui mod major pentru o țară înfrântă și căzută sub dictatură. Modul minor nu este un construct intelectual, ci așa cum o relevă contextul, unul destinal, salvând ceea ce mai poate fi salvat, printre care și valorile culturilor mari.