Domnul Ionescu pare că i-a reprodus întocmai doamnei Apostoleanu cele relatate de doamna Berbece, mama lui Toni: o poveste cusută cu ață albă pe care poate că nici el n-o credea – anume că Toni își spărsese nasul izbindu-se cu capul de cantul ușii de la dulapul de bucătărie, ușă pe care din neatenție o uitase deschisă. Administratorul venise și cu o explicație cam aiurea – că ușa era de la un corp suspendat, montat pe perete la un metru deasupra mesei, fapt ce făcea ca pretinsa împrejurare în care s-a produs accidentul să fie cel puțin bizară.
Cezar însuși n-a crezut o iotă din acel scenariu: ar fi trebuit ca Berbece, care era mic de statură, să se ridice pe vârfuri pentru a ajunge până la înălțimea ușii respective și să-și mai ia și avânt să se bușească de ea, altfel ar fi fost imposibil să-și spargă nasul.
Avea însă nevoie de mai multe detalii ca să înțeleagă totuși ce se întâmplase cu adevărat. Or, doamna Apostoleanu, neștiind nimic în plus, se grăbise să conchidă că rănitul fusese dus cu salvarea la Floreasca, adică la spitalul cel mai apropiat. Deși nu-l cunoștea pe Berbece decât din vedere, îl rugase pe Cezar să se ducă să se intereseze dacă acesta rămăsese internat. O făcea la insistențele domnului Ionescu, care stătea ca pe jar neștiind ce se întâmplă „cu creștinul ăla, orișicât, era de la el din bloc. Și iacătă că se făcea seară!“. „Ce om cumsecade, domnul Ionescu ăsta! Le poartă de grijă tuturor vecinilor ca un tată“, se înduioșă Cezar. „Dar de ce n-o fi venit la mine direct?“, se miră el. „De ce-o mai fi deranjat-o și pe doamna Apostoleanu? Și, în primul rând, de ce nu s-a dus chiar mama lui Berbece să-și caute odrasla la spital? E bătrână? E neajutorată?“ Nu știa că doamna Berbece lucra la biblioteca la care se angajase nu demult doamna Apostoleanu. În fine, fiindu-i prea îndatorat, el n-ar fi putut în niciun caz să-i refuze acest serviciu domnului Ionescu, dar situația trebuia analizată cu calm. Totuși, ca să se pronunțe obiectiv asupra stării bietului Berbece și asupra consecințelor accidentului, trebuia să-l vadă întâi pe accidentat.
Adâncit în gânduri, ajunse la Floreasca. Îi arătă portarului legitimația de medicinist, traversă holul de la parter ticsit de lume și o luă pe culoarul din dreapta unde se afla Serviciul de Urgență. Intrând pe ușa batantă, cuprinse dintr-o privire sala mare : luminată a giorno duduia de mișcările precipitate ale halatelor albe. În mijlocul sălii trona un birou la care un medic și o asistentă se ocupau de internări.
Spațiile izolate din încăpere, aliniate de jur împrejur la perete, aveau perdelele albastre trase, semn că acolo se lucra. Dincolo de ele, peste zgomotele metalice ale casoletelor și ale aparatelor EKG cu stative pe roți, printre pufnetele pompițelor tensiometrelor cu manometru și fâșâitul manșetelor atașate sau detașate de pe brațe se interferau vocile profesionale ale personalului medical chestionând pacienții, câtuși de puțin impresionate de văicăreala lor. Totul se petrecea sub imperiul urgenței, se vorbea și se gemea în acute, se trânteau obiecte, în timp ce brancardierii intrau câte doi, plictisiți, apoi ieșeau cărând pe tărgi, spre secțiile indicate, bolnavi epuizați purtându-și foile de observație pe piept, peste păturile cu care erau acoperiți. Din când în când, o infirmieră cu halat verde și papuci de plajă, din plastic, ștergea resemnată cu teul petele de sânge de pe jos.
– Să trăiești, colega, îl salută doctorul Pătrașcu de la birou, văzându-l că ezită. Îl cunoștea pe Cezar care făcea practică în turele de dimineață chiar la Urgență. Ce-i cu tine aici, la ora asta? Te pomenești că vrei să intri de gardă, să ne dai o mână de ajutor, îl ironiză. Și continuă pe un ton serios: Ai văzut ce-i la noi? Prăpăd! – Bună seara, domnule doctor, îi răspunse Cezar resectuos. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar de data asta am venit doar să vă deranjez…
– Ia zi, se uită la el curios doctorul, trăgând totodată distrat o iscălitură pe foaia de observație pe care tocmai o completase. Dă-i asta lui Bănel, i-o întinse apoi asistentei, fără să-l scape din privire pe Cezar, și spune-i să-l ducă la gastro.
Doctorul era un tip sportiv, optimist, binedispus.
Din când în când se scărpina în cap rapid cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă, după care, își netezea pe-ndelete cu palma părul bogat, cărunt culcândul cu vădită plăcere spre spate.
– A fost adus un tânăr cu contuzie nazală, cu sângerare severă, începu Cezar.
– Pe picioare sau cu salvarea? Fiindcă au fost aduși mai mulți, îi ceru doctorul să precizeze.
– Cu salvarea. Aș vrea să știu dacă l-ați internat.
Că acasă n-a ajuns și maică-sa e foarte îngrijorată.
– Cum îl cheamă? – Berbece. Nu știu sigur dacă prenumele e Toni.
– Ia vezi, Angelico, în registru!, îi dădu doctorul un cot asistentei.
Ea vorbea la telefon, dar făcu din cap că „da, imediat“, pornind să răsfoiască, în același timp, din urmă foile registrului, cu mâna rămasă liberă.
– Este! Uitați-l aici, domn’ doctor: Berbece Antoniu!, îl privi cu satisfacție, punând telefonul în furcă și subliniind cu arătătorul de la mâna dreaptă numele înregistrat. E amărâtul acela bătut măr, vă amintiți? Cu nasul spart. L-ați trimis pe targă la radiologie și i-ați spus lui Marian să nu-l mai aducă înapoi, să-l urce direct la chirurgie.
– Ce-mi plac mie ăștia care se caftesc până cad lați!, comentă doctorul trăgându-și pe masă registrul mai aproape, sub ochi. Da’ de ce te interesează, ridică privirile la Cezar, dacă nu știi bine nici cum îl cheamă? – Suntem vecini de bloc, minți Cezar cât putu de convingător.
Dar abia rezumatul raportului pe care medicul de pe salvare îl făcuse asupra pacientului îl neliniști.
Remarcă, bunăoară, că salvarea nu fusese chemată la adresa la care locuia Berbece Antoniu, în strada Ștefan cel Mare, unde pretinsese domnul Ionescu că ar fi avut loc accidentul casnic, ci în capul Intrării Nicorești, o mică fundătură întunecată și noroioasă ce se deschidea din Polonă. Cine anume telefonase după salvare nu se preciza. La sosirea ambulanței, „persoana se afla pe trotuar în stare de inconștiență.
I s-a acordat primul ajutor la locul accidentului.
S-a constatat: fractură de piramidă nazală, hematom suborbital dreapta, fractură coronară a dinților frontali (4), contuzii în zona toracelui, precum și a zonei inferioare a spatelui“. Așadar, „persoana“ fusese introdusă rapid în mașina de salvare și transportată la Floreasca la Urgență cu recomandarea: „Necesită repararea fracturii nazale și coronare.“ „Și-atunci“, se miră Cezar, „dacă nu l-a luat de acasă, cum de i-a spus doamna Berbece domnului Ionescu că l-a cules salvarea pe Toni și l-a dus la spital? De unde știa? A anunțat-o cineva?“
– Trebuie să-l văd, îi spuse Cezar hotărât doctorului Pătrașcu. Abia după aceea șopti „vă rog…“
– Am înțeles, să trăiți! Na la tata un bilet de voie și îți dă Angelica un halat. Mai departe te descurci, dragă colega, îl expedie doctorul.
Întorcându-se de la spital profund impresionat de ceea ce văzuse, Cezar se opri întâi în Ștefan cel Mare la domnul Ionescu. Acesta pare-se că-l aștepta, căci îi deschise ușa îmbrăcat în palton, gata de plecare.
– Te conduc, îi spuse, avertizându-l din priviri că „erau ascultați“, și invitându-l totodată cu mâna să coboare scările.
„Ei, ascultați! Cine naiba să ne-asculte în scara blocului? Așa sunt toți bătrânii – parcă-s speriați de bombe“, gândi Cezar.
Ajunși în stradă, domnul Ionescu îi arătă la parter o fereastră acoperită cu grilaj: – Aici stă Toni. Și după o mică pauză: Ei, cum e? L-ai văzut? – L-am văzut. Nu e bine. Or să-l opereze. E la chirurgie. Dar puteți să-mi explicați, totuși, ce s-a întâmplat mai exact, cine l-a bătut, pentru că n-a fost la mijloc niciun accident casnic. A fost pur și simplu rupt în bătaie. Bătut profesional! Înțelegeți?, apăsă Cezar cuvintele cu reproș.
Domnul Ionescu se strânse parcă tot între umeri și miji ochii în căutarea unui răspuns convenabil.
– Știi că el umbla pe stradă …, se dădea radiofonist și împărțea bilețele: făcea reclamă la Europa Liberă.
– Da. Și când vă spuneam eu că-i nebun…, cu toate că habar n-aveam ce era cu bilețelele alea.
– Era scrisă pe ele frecvența la care putea fi ascultat postul. Nu te-ai prins? Că noi am mai vorbit despre asta.
– Nu, n-am radio și nici nu mă ocup cu așa ceva, îi răspunse Cezar, dintr-o dată rezervat.
Și-o aminti în acea clipă pe bunică-sa care stătea serile cu fruntea rezemată de cutia radioului ascultând Europa liberă. Și de bunicu-său, bineînțeles. Dădeau aparatul de radio foarte încet, ferindu-se să nu-i audă Laurian. Îl rodea curiozitatea, dar nici gând să stea și el să asculte.
Fiind inginer-șef la Vagoane, atât i-ar fi trebuit, să se afle că se deda la „acțiuni subversive“. „Dar și domnul Ionescu ăsta, în ce rahat mă vâră cu Berbece. M-a mai trimis și la spital. Iar eu m-am dus ca prostul.“
– I-au luat ăștia urma și l-au aranjat, insistă domnul Ionescu.
„Ăștia“ – știa toată lumea, știa și Cezar – erau „ăia“. Adică securiștii.
– Credeți?, îngăimă Cezar temător. Ar fi trebuit să încheie subiectul, dar nu se îndura, era prea incitant.
– Nu cred, sunt sigur!, accentuă cuvintele domnul Ionescu.
– De ce sunteți atât de sigur? – Fiindcă de data asta, Berbece al nostru a făcut-o și mai lată.
Lui Cezar nu-i plăcu deloc expresia „Berbece al nostru“. De unde până unde „al nostru“? „Ce face domnul Ionescu acum, mă asociază cu Berbece? Ce treabă am eu cu personajul ăsta dubios?“ Avu senzația clară că administratorul devenise dezgustător de lunecos. Totuși, întrebă:
– Dar ce prostie a mai făcut?
– Vrei să știi? A împărțit manifeste. Iar tu numești asta prostie! Bravo! Ce să mai zic?
– Dar eu de unde era să știu ce făcea el, se dezvinovăți Cezar, simțindu-se atacat. Ce fel de manifeste?
– De-alea urâtele, contra regimului, ce să mai vorbim? Bătaia pe care a luat-o a fost doar un avertisment, să-și bage, adicătelea, mințile-n cap.
– Dar dumneavoastră de unde știți toate astea?, îl întrebă Cezar, vizibil indignat.
– Păi crezi că lumea nu șușotește? Îi închide cineva gura?, își îndulci acesta vocea. Ai grijă ce vorbești dacă te cheamă ăia și pe tine să te ia la întrebări.
– Pe mine? De ce să mă cheme? Ce vină am eu? – Am spus eu că ai vreo vină? Dar ai fost la spital, te-ai interesat de soarta lui…
– Păi nu m-ați trimis dumneavoastră? Ionescu nu răspunse.
– Și ce dacă am fost la spital? N-am voie?, sparse Cezar tăcerea.
– Ai voie, cum să n-ai voie, da’ ăștia deschid o anchetă, cazul trebuie rezolvat de vreme ce Berbece a fost urmărit și găsit vinovat.
– Dar cine l-a găsit vinovat? – Ăștia care l-au urmărit.
– A, și înseamnă că mă vor urmări și pe mine?
– Acu nu te gândi și tu la ce-i mai rău. Eu doar te învăț de bine: să fii prudent! După ce dădură câteva ture pe străduțele din jurul Stadionului Dinamo, domnul Ionescu se opri, scuzându-se că trebuie să se întoarcă acasă pentru că era ora la care își lua în fiecare seară medicamentele.
– O să trec și pe la doamna Berbece. S-o liniștesc că fiu-său e pe mâini bune, adăugă senin.
Sper să n-aibă și ea probleme, să vină ăia peste ea la bibliotecă. S-o mute de-acolo și Axinte.
– Da’ cine-i Axinte? – Directorul, spuse calm domnul Ionescu.
Îl bătu pe Cezar pe umăr prietenește și dădu să plece. Se întoarse însă ca să-i dea un sfat – util care suna însă mai curând a amenințare:
– Și ai grijă, să nu sufli nicio vorbă despre asta! Nimănui: nici lui taică-tău, nici don’șoarei Carolina. Ne-am înțeles? Și îl mai bătu o dată pe umăr pe Cezar, prietenește, de parcă tocmai reușiseră să pună amândoi la cale o treabă serioasă.
(Fragment din Cartea lui Cezar, roman în curs de apariție la Editura Polirom.)