Liviu Ciulei a murit la 25 octombrie 2011. Îmi dau seama, parcă tot mai mult, că ce a construit, ce i-a învățat pe cei din jur, avangarda și modernitatea spiritului său, complexitatea și cultura, arheologia tipologiilor, a arhitecturilor și textelor, imagini de teatru și film, spațiile scenografice, desenele, sala Teatrului din Pitești – unde urmează un festival de teatru ce îi poartă numele – sala de la Grădina Icoanei, proiectele lui nu au cum să dispară, pentru că sînt topite în ceea ce au făcut toți cei care au lucrat cu el. Am văzut la Muzeul Național de Artă Expoziția Kantor. Am să revin. M-am dus repede cu gîndul la Ciulei și la multe discuții aplicate cu el. Fenomenele au nevoie de timp ca să fie descifrate. Iar memoria există că nu uităm. Am revăzut, pe unul dintre drumurile recente, O scrisoare pierdută, în regia lui. Sînt uluită ca întotdeauna cînd aud și văd discursurile politice. Desfacerea lui. Retorica folosită.
Chiar îi pasă cuiva de cultură? Se bifează la greu, cum se spune, acțiuni care mă obligă să mă uit în calendar. Campaniile electorale se prelungesc, uneori fără de măsura sensului conținutului profund al lucrurilor. Nimeni nu scoate vreun cuvînt despre artă, despre importanța ei. Nu merită efortul și pentru că nu de aici vin grămezile de voturi. Prea des forme fără fond. Maiorescu ar rămîne și el stană de piatră la încremenirea într-un proiect devastator de impostură al celor aflați pe la putere. Limba este exprimarea a ceea ce ai sau nu prea în cap. Mii de draci sar fericiți de batjocura pe care o lasă în văzul tuturor cînd se purcede la vreun discurs de-al politrucilor. Sărăcie mare de oameni politici, de creiere, de moralitate, de semne că ar interesa pe cineva CU ADEVĂRAT să susțină solid arta, cultura. Troiene și vijelii de vorbe, de apariții și aflatul în treabă pe placul trecătorilor pe la funcții politice. Teatrele nu au bugete, nu au bani de producție, unele nu mai au bani să-și onoreze colaboratorii, statutul de director interimar a devenit ceva normal, nicio soluție concretă pentru artiștii independenți cu operă și cu zbucium, nu legislație pentru asta sau pentru sponsorizare. Impostura a devastat România. Sîntem îngenuncheați de fanfaroni. Ne deșirăm, ne ofilim uitîndu-ne la gesturi inutile, gonflate, la cei care vîntură vorbe, vorbe, vorbe, întorcînd spatele artei și culturii. Lumina este tot mai vulnerabilă pentru că în jur se lasă iarăși întunericul. Asta a fost și lupa pe care Ciulei a pus-o pe textul lui Caragiale.
Liviu Ciulei. Regizor de teatru și film, actor, scenograf, arhitect. Zeci de ani de travaliu pentru teatru, film, pentru spiritul profund al creației artistice. Vîna unui făcător de artă. Neliniștea căutării a ceva nou, neîncercat, nemaivăzut, nemaiauzit, a ceva proaspăt, puternic, fremătător care să aducă emoție, bucurie, extaz, neuitare pentru cel care privește. Spiritul lui Liviu Ciulei este ca un magnet. Atrage în jurul lui aceleași esențe. Același tip de putere de a cerceta și de a crea, de a scoate din elementele vii, din viață, autenticul pe scenă, într-un gest, în lumea unui cuvînt.
Liviu Ciulei este un drum. Al ideii de viziune artistică vie și complexă. În România, cred că Ciulei a fost aproape singurul, pe un interval mai lung și de aceea semnificativ, care a lucrat, a format, a modelat aceeași trupă. Mă gîndesc la aceea a Teatrului Bulandra. Într-un fel ca Grotovski sau Kantor. Fără același tip de exclusivitate. A fost tipul de seducție al lui Ciulei care i-a fascinat, într-un fel unic, pe toți cei care au lucrat cu el aici, în America, în Germania sau Australia. Liviu Ciulei nu doar a făcut filme mari, spectacole puternice, construite pe personalitatea fiecărui actor, nu doar a structurat povești de la a la z, de la spațiu, decor, lumină, costum la cheia unui personaj, la lumea pe care un spectacol ar trebui să o aducă pe scenă și în gîndurile spectatorului. Liviu Ciulei a adus metodă, stil, profunzimi, noțiuni, ideea majoră a ceea ce înseamnă creatorul și creația. Inteligența lui a susținut toate celelalte haruri și a pus ștacheta sus, foarte sus. El s-a prețuit pe sine și, în același timp, a prețuit arta ca pe ceva fundamental. Și-a respectat datul, vocația, muncind enorm. Detaliile din fel și fel de decoruri, zecile de expresii ale actorilor cu care s-a însoțit aici sau aiurea, schițele făcute cu arhitectul și scenograful Paul Bortnovschi pentru Teatrul Național, schițele făcute de el pentru Bulandra, azi sala „Toma Caragiu“, schițele pentru sala studio de la Pitești, un loc aparte pentru teatru. Știință, rigoare, disciplină, artă, măiestrie. Absolut nimic lăsat la voia întîmplării sau neexploatat. Mintea lui Ciulei și formația lui solidă, cultul pentru muncă și studiu au adus în teatru disciplina și rigoarea ca elemente ce să stimuleze nebunia și farmecul creației. Valorile se căutau și își doreau însoțirea. Ciulei colabora cu Pintilie, de pildă, ca scenograf, descoperind alte perspective de a vedea un text, alt mod de a-i provoca pe actori, alt fel de a intui relația cu textul, cu „citirea“ lui Pintilie. Pe scenă erau nume numai unul și unul, competiția era stîrnită în mod real și direct, nu în vorbe în vînt, fumate pe la arlechin, prin cabine sau cîrciumi. Valorile își disputau talentul bărbătește, în spațiul creației. Asta însemna și loialitate față de ceea ce ți-a fost dat. Cred că și de aici a venit teama de artiști, de libertatea lor, de sentimentul de lider pe care un regizor adevărat îl degajă. Puterea politică era stîrnită de libertatea unor creatori care se lăsau conduși de forța cuvîntului și a imaginii, nu a ideologiei. Le-a fost frică de ei. Oprirea Revizorului al lui Lucian Pintilie. Arta este și irațional. Or, inteligența, vocația, iraționalul au fost cu adevărat adversari imbatabili nu atît pentru filonul subversiv dintr-o montare sau alta, ci prin spiritul libertății care abolea trădarea, minciuna, supunerea în numele a ceva fals și prost manevrat. Felul în care Ciulei a făcut și a înțeles teatru, să spunem, a creat un pol de putere. Un loc în care miracolul, iluzia, arta autentică se mișcau suplu, cu sens, nășteau adorație, atracție liber consimțite.
Teatrul este și singurătate, și individualitate, dar și „celălalt“, „ceilalți“. Este iubire și respect față de arta ta și a celorlalți, în același timp. Ciulei a experimentat, a solidificat, a încercat tot ce s-a putut. Cu Pădurea spînzuraților a luat premiu la Cannes la începutul anilor șaizeci. Actorii care au lucrat cu el la Bulandra sînt altfel. Umbre și zboruri, imponderabilități, o turlă culcată pe orizontală, paturile-coșciug din Azilul de noapte, scaunul din Elisabeta, tinerețea veșnică în expresiile actorilor mari, fanteziile din „Cum vă place“, piciorul ridicat și ușor flexat al Ilenei Predescu. Totul este atît de modern, de puternic vizual, de funcțional, de concret și ireal, că mă așez pe gînduri. Cîtă fantezie! Ce demers al seriozității, cît discernămînt, cîtă intuiție și scrupulozitate! O minte renascentistă: Liviu Ciulei.
L-am văzut ultima oară pe Liviu Ciulei în urmă cu cîțiva ani, la Teatrul Act, la lansarea albumului de creator al lui Helmut Stürmer, unul dintre colaboratorii lui. Ochii lui, mîinile lui mă urmăresc… ca și emoția pe care am avut-o la Sydney, la Opera House Center, cînd ghidul îl pomenea pe Ciulei printre numele marilor artiști care au montat acolo, iar eu îi trăgeam pe toți de mînecă și încercam să le șoptesc că îl cunosc.