Multe se auziseră şi se publicaseră, înaintea premierei româneşti, despre cel mai recent film al lui Francis Ford Coppola, unul dintre titlurile care au fost proiectate în deschiderea ediţiei din această toamnă a Festivalului „Les films de Cannes à Bucarest“. Deşi nu luase niciun premiu la legendarul Festival de pe Croazetă, în iunie, Megalopolis a avut apoi numeroase comentarii în presa de specialitate şi nu numai şi chiar numărul din septembrie al revistei de top „Cahiers du cinema“ îi consacră numeroase pagini.
Înţeleg de ce Cristian Mungiu, iniţiatorul acestei manifestări anuale, a decis să-l programeze pe Coppola în gală. În ciuda criticilor, uneori dezlănţuite la adresa noului film, autorul e o personalitate de prim plan a cinematografului american. El a stat în fruntea înnoirilor din perioada Noului Hollywood (aproximativ 1965-1980), este autorul fenomenului Naşul (franciza cu trei titluri mult admirate şi premiate – al doilea cu un Oscar 1974), a două lungmetraje premiate cu Palme d’Or la Cannes (Conversaţia-1974 şi Apocalypse Now-1979). Pentru noi el este important şi ca autor al unui film după proza lui Mircea Eliade, turnat în România (Tinereţe fără tinereţe-2007 ), experienţă în urma căreia Mihai Mălaimare jr. a fost confirmat ca un mare operator şi şi-a continuat cariera în Statele Unite (vezi declaraţiile consemnate în textul Ancăi Ioniţă din revista „Film“ nr 3/2024). Ca să nu mai vorbim despre adaptarea lui după romanul horror de referinţă al lui Bram Stoker, care se intitulează chiar Dracula (1992).
Avem, deci, destule motive pentru a nu trece peste acest nume prezent în ediţia Cannes 2024, unde a venit însoţit de membri ai familiei sale din mai multe generaţii.
Mulţi comentatori au afirmat că „nu ştiu de unde să apuce“ noul film al lui Coppola, neaparţinând unui gen anume, fiind mai degrabă o declaraţie solemnă despre ceea ce crede el în legătură cu decăderea Statelor Unite, reprezentate în naraţiunea sa de Noua Romă, „amestec dintre New York-ul de azi şi Roma antică“, după cum scrie Marcos Uzal, în textul său din „Cahiers du cinema“. Iar eroul principal, arhitectul şi inventatorul care vrea să schimbe radical faţa capitalei, se numește chiar foarte aluziv la antichitate, Cesar Catilina (jucat de Adam Driver). El este în opoziţie cu regimul reprezentat de primarul conservator Franklyn Cicero (Giancarlo Esposito), a cărui fiică, Julia (Nathalie Emmanuel), se înamorează de arhitect. Multe plot-uri secundare se dezvoltă , implicând personaje care întruchipează mai degrabă excese ale lumii de azi, cum este obsesia banului, încarnată mai ales de Crassus lll (Jon Voigt), superbogatul bancher al oraşului, şi fiul său Clodio (Shia Laboeuf). Lupta pentru putere în sânul acestei familii se agravează când apare o jună lacomă care mimează pasiunea pentru bătrân, Wow Platinum (Aubrey Plaza). Nu sunt menajate nici mediile de comunicare în masă, televiziunea în principal, văzute ca instrumente de manipulare.
Megalopolis include tropi ai filmului SF, ca de pildă puterile inexplicabile ale unor eroi ( Cesar Catilina poate opri timpul în loc), ori descoperirea unor substanţe cu puteri miraculoase, cum este Megalonul, bun pentru repararea şi edificarea unor construcţii, dar şi pentru regenerarea unor ţesuturi umane distruse (vezi vindecarea lui Cesar Catilina după ce e împuşcat în ochi). Multe se petrec în cele 138 de minute ale lungmetrajului, dar nu e uşor să le urmăreşti, în ciuda frumuseţii rare a formei cinematografice (Marcos Uzal vorbeşte chiar de formalism). În fond, ce vrea Coppola să spună cu acest film care oscilează între prezent şi trecut ?
În interviul acordat lui Marcos Uzal în acelaşi număr din „Cahiers du cinema“, Coppola explică de ce a ţinut să evite marcajul timpului şi să cultive anacronismul şi contradicţiile, amestecând mai ales trecutul şi prezentul. El spune: „Timpul este subiectul filmului meu, căci eu cred că artiştii l-au controlat întotdeauna. Pictorii opresc timpul şi Goethe zicea că arhitectura este muzică împietrită. Iar cinema-ul este fără îndoilă arta unde poţi manipula cel mai bine timpul.“
Din acest citat se poate înţelege un anume didacticism asumat al autorului, care se referă în permanenţă, uneori obositor, la ziceri celebre rostite de-a lungul vremii sau la opere de artă marcante. În Apocalipsul acum făcuse acelaşi lucru, dar pe suprafeţe mai puţin întinse. E greu de uitat fascinația unei secvențe, unde colonelul Kilgore (Robert Duvall) face surf pe fluviul Mekong în bătaia gloanțelor inamice, în ritmul „Cavalcadei Walkiriilor“ de Wagner. Sigur, scena reprezintă șocant demența războiului, dar surprinde și prin încărcătura sa culturală. În Megalopolis lucrurile sunt și mai stufoase: citează din monologul lui Hamlet de Shakespeare, dar și din celebra imprecație a lui Marcus Tullius Cicero („Quousque tandem abutere Catilina patientia nostra?“), din Sartre, Jean Renoir, Freud, Orson Welles și din mulți alții. Pofta sa de a da lecții este uriașă și înțelegem de ce a investit în această producție peste 100 de milioane de dolari din propria avere, precizând totuși că nu este miliardar ca fostul său secund George Lucas. Scorsese a dorit să lase un „mesaj“, poate testamentar, deși se pregătește ca, la cei 85 de ani, să mai facă două filme.
Probabil că el și-a găsit un bun mesager în persoana lui Adam Driver, actorul ales să fie un alter ego al cineastului. Cu figura sa modernă, departe de standardele de frumusețe clasice, dar cu o forță excepțională de concentrare, bun transmițător de idei, el ne fascinase și în rolurile din filme anterioare, precum Ultimul duel și Casa Gucci, ambele de Ridley Scott, ori Annette de Léos Carax. Cum bine afirmă Yal Sadat în portretul dedicat actorului în aceeași revistă citată mai sus, „fiecare epocă are un Gary Cooper al său“. Probabil că Adam Driver este, pentru cetățenii noului mileniu, la fel de fascinant ca vedeta masculină americană, care apăruse la timp pentru a reaprinde un anume idealism american într-o epocă dominată de marea criză economică (1929-1933), când speranțele trebuiau susținute de modele de bărbăție și romantism demne de urmat. Adam Driver se potrivește, probabil, cu năzuințele mai lucide ale tinerilor de azi, destul de critici cu forțele politice și economice care țin în mâini soarta lumii: mai puțină frumusețe, mai multă luciditate.
Ceea ce m-a frapat văzând filmul într-o sală bucureșteană plină-ochi a fost urmărirea atentă a mesajului (destul de confuz) al lui Coppola, deși „învăluit în iubire“, după declarația lui. Nu a plecat nimeni din sală înainte de final, iar figurile spectatorilor păreau căzute pe gânduri. Cine știe, poate publicul nostru este sensibil și la accentele de sentimentalism de care italo-americanul Coppola nu se poate lipsi. În fond, nu susține el că a făcut filmul „din iubire“ și că mesajul său este, de fapt, optimist? Puteți găsi un răspuns propriu văzând filmul acestui cineast care face parte, totuși, din categoria „ultimilor mari“.