Termenul acesta se întâlnește, dacă nu mă înșel, în epistola a doua către Tesalonicieni a apostolului Pavel și exprimă ideea de împotrivire față de o anumită stare de lucruri. Din păcate, sunt unii care înțeleg katehon-ul exact pe dos, adică ar fi Potrivnicul, Adversarul, cu alte cuvinte, însuși Diavolul. Nimic mai greșit… Katehon-ul este, dacă se poate spune așa, Potrivnicul potrivnicului, care se împotrivește după puterile sale răului atotcotropitor.
El poate fi și o frână care încetinește sau amână clipa sfârșitului. Când, cu mulți ani în urmă, am scris romanul Apocalips amânat, habar nu aveam de aceste lucruri. Ulterior, mi-am dat seama că, fără să vreau, am avut în vedere ceea ce înseamnă katehon. Mă refeream, așadar, la o entitate care, fără a fi precis înfățișată, acționează împotriva forțelor distructive și, cum am spus, amână deznodământul.
Tot cu multă vreme în urmă am avut o discuție lungă cu Toader Paleologu, plecând de la cartea sa Sub ochiul Marelui Inchizitor – nu înțeleg de ce nu a fost tradusă până acum în românește –, în care, cu maximă documentație și spirit analitic, este dezbătută aceeași problemă, aceea a misteriosului katehon. Cu alte cuvinte, dacă privim în răspăr și vedem cum a mers societatea, ne întrebăm ce forțe au acționat în direcția distrugerii și a disoluției și care s-au împotrivit și încă se împotrivesc. E limpede că o asemenea discuție nu se poate limita la banala ciocnire dintre bine și rău. Puterile angajate sunt mai presus de domeniul etic. Fiindcă răul cu majusculă nu e același cu răul minor și meschin, el conduce de fapt omenirea spre o transformare majoră care are ca finalitate Binele scris tot cu majusculă. Cartea Apocalipsei despre asta vorbește. Apocalipsa nu e neapărat catastrofă, dar, pentru a pune în evidență „un cer nou“ și un „pământ nou“, are nevoie ca în prealabil să fie precedată de o sumă de nenorociri care țin de alcătuirea cosmică. Adică cele patru elemente fundamentale ale cosmosului, aer, apă, foc, pământ, își manifestă forța și, pur și simplu, ne distrug prin cataclisme naturale de maximă anvergură, uragan, inundație, incendiu, cutremur. Ceea ce am văzut că se poate întâmpla în ultimii ani înlătură orice îndoială asupra acestei teze. Lumea e, cum ar veni spus, coaptă pentru sfârșit. Dacă afirmi aceasta nu înseamnă că ești pesimist, ci… vizionar. Vezi ceea ce îi este inaccesibil vecinului tău miop. Și optimist…
De-a lungul timpului, judecând din perspectivă conservatoare, entitățile sau instituțiile care au frânat cursul spre distrugere au fost monarhia și biserica. Faptul că în Evul Mediu s-au aflat în conflict pare să exprime o rivalitate de la sine înțeleasă. Care dintre noi două este mai capabilă să salveze lumea? sună întrebarea ce aurolează războaiele de multe ori foarte sângeroase dintre papi și împărați. Timpul trecând însă, aceste două efigii emblematice ale Evului Mediu au pierdut din consistență și autoritate. Monarhia imperială a dispărut de pe scena istoriei. A mai rămas monarhia națională, dar cu o perspectivă limitată. Biserica este la rândul ei sufocată de propriile vicii și mai ales de nepăsarea marii majorități a populației. Spiritul liberal, care se bazează pe o emancipare definitivă a oamenilor, nu mai poate fi întors din drum. În ciuda aparențelor că ar fi mai liber ca niciodată, omul este mai înrobit tot ca niciodată. Și ce-l înrobește? Tocmai plasa uriașă a libertăților pe care și le-a creat, nedându-și seama că va deveni sclavul lor. Isus a fost pescar de oameni, dar el ne salva individual folosind undița lui minunată. Pe când acum demonul are la dispoziție pescadoare întregi pentru a încărca masa de miliarde a omenirii neștiutoare. Cam asta-i diferența…
Ajungem, așadar, în contemporaneitate, care, dacă se caracterizează prin ceva, aceasta este confuzia generalizată. Bunăoară, un președinte ca Ronald Reagan a fost sau nu katehontic? El a declarat de la bun început că se va lupta cu imperiul răului reprezentat de Uniunea Sovietică și acoliții săi, declarație care înlătură orice dubiu. Într-o formă sau alta, toți președinții Americii au vrut să se opună acestui rău, dar, pe de altă parte, au facilitat acțiunea altui torent. Adică au vrut să iasă victorioși din războiul cu „solidificarea“ totalitară, dar au încurajat, tot într-o formă sau alta, cursul spre disoluție.
Fiindcă altfel nu se putea. Democrația cere sacrificii, așa că lumea acum nu mai are repere și certitudini. Este amăgită și înrobită de fantasme care pleacă de la consumul cel mai grosier până la operații… estetice de cea mai mare perfidie. Cu alte cuvinte, omului i se permite orice, condiție care, pe cât e de seducătoare, pe atât e de primejdioasă. Un alt exemplu: Zelenski este sau nu katehontic? Dar Trump? Confuzia e atât de densă încât e imposibil să clarifici.
Uniunea Europeană ce rol joacă? Ține răul pe loc sau se dovedește neputincioasă în fața lui? Dar, mai presus de orice, în marele scenariu divin ce loc îi revine Islamului? Fiind cea mai tânără tradiție, pecete a Profeției, are dreptate când spune că noi, europenii, nu mai avem pic de credință și suntem păcătoșii păcătoșilor? Iată o suită de întrebări la care poți să răspunzi atât afirmativ, cât și negativ. Dar, oricum ai răspunde, tot prost cazi!