Am văzut în seara de 2 noiembrie, la sala „Toma Caragiu“ a Teatrului Bulandra, spectacolul Vînătoarea. Am ajuns mai devreme și am auzit discuții purtate de spectatori informați. Știau că acest text a fost pus în scenă și la Londra. M-au întrebat despre film, mulți nu văzuseră The Hunt al lui Thomas Vinterberg din 2012, cu formidabilul actor Mads Mikkelson, dar știau Another round, al aceluiași regizor danez, cu același Mikkelson. Am vorbit puțin despre montarea de la Almeida, unde regizorul Rupert Goold, director artistic al teatrului, a optat pentru un demers destul de cinematografic, dominat vizual de decorul scenografului Es Devlin și casa luminoasă din mijlocul scenei care, rotindu-se, modifică spațiul pe care îl definește. Am dezbătut despre alegerile din Republica Moldova și despre muchia pe care se joacă voturile, rîvna manipulărilor, minciunile, dezinformările, mașinăria rusească, figura politică extraordinară a Maiei Sandu și totuși singularitatea ei. Nu prea are mare lucru în spate, dincolo de personalitatea ei. În dimineața cînd scriu, Maia Sandu este Președinta Moldovei! Am căutat un caiet-program.
Nu am găsit. M-am gîndit că m-am întins la vorbă și n-am mai găsit nici o plasatoare. N-am rezolvat nici la pauză. Nici după. Mai rar cu programele pe la teatre. Filmul lui Vinterberg, dincolo de premii, de construcția lui cinematografică cunoscută, de cromatică, de ce face Mikkelson și așa mai departe a șocat în primul rînd prin tema scenariului scris de Vinterberg și Tobias Lindholm. Într-o comunitate daneză mică, închisă, apare o minciună. Care devine brusc delațiune, un fel de ghilotină. O fetiță de șase ani îi spune directoarei grădiniței că profesorul ei, prietenul cel mai bun al tatălui ei, a sedus-o oferindu-i o acadea ca după aceea să-i arate organul bărbăției. În film, micuța Clara rămîne în minte cu cîteva imagini pornografice pe care unul dintre frații mai mari i le arată pe mobil. Absolut nimeni nu se îndoiește că fata ar putea să mintă. Că un mecanism interior de frustrare, de neatenție, de abandon ar putea să fi declanșat o răzbunare tîmpită. Așa cum fac copiii cînd se joacă. Deseori cinici, fără să știe ce înseamnă asta, ei se pedepsesc, se răzbună crunt. Ce urmează este o dramă. O tragedie. Lucas, profesorul, din preferatul copiilor și cel respectat în comunitate, devine o victimă expulzată.
Fără vină, Lucas asistă neputincios la un mecanism care îl condamnă, care îl execută, crezînd pînă la capăt că fetița este victima unui abuz. David Farr adaptează scenariul pentru teatru.
Acesta este și textul montării regizorului Alexandru Mâzgăreanu de la Teatrul Bulandra. Care merge în siajul impac – tului creat de temă, în primul rînd. De intensitatea emoției declanșate de subiect, de ceea ce este un abuz sexual, de traume și consecințe, de ghilotina care cade asupra unui bărbat, altfel, nevinovat. Spectatorul știe de la început că fetița minte. Nu înțelege și de ce.
Un coleg îi arată pe mobilul vechi, primit de la tatăl său, imagini porno.
Pe care ea le reține și care stau la baza poveștii pe care o spune directoarei.
Există la un moment dat un balans emoțional al celor din sală care, deși știu minciuna, încep să se îndoiască de nevinovăția profesorului, antrenați în vîrtejul acțiunii, al înmulțirii denunțurilor altor copii, al visceralității unei comunități bazate pe instinctul primar și nu pe ce ar putea să lumineze un dialog. Mi se pare că regizorul mizează în primul rînd pe asta, pentru impact, pe succesul filmului și pe faptul că se joacă și la Londra.
p ersonajele sînt am – plasate pe scaune de la început, toate, pe scenă. O formulă cunoscută, regizorii Andreea și Andrei Grosu o practică mereu, eficient. Și aici această co-existență, ideea unui cor pentru colectivitate, din care se desprind pe rînd cei implicați în acțiune, funcționează.
Ca tensiune, în primul rînd. Toți par a fi martori, un corp comun de asociere în diverse ritualuri, un corp comun al acuzării. Cred că asta valorează mai mult decît zgomotul și țipetele actorilor, oarecum fals, fără susținere în interpretare, deloc nuanțată. Brutalitatea și primitivismul fac parte din text, m-ar fi interesat cum rezolvă regizorul cu fiecare actor acest registru.
Masculinitatea și forța ar trebui să aibă pe dedesubt, măcar, nuanțe, dincolo de strigăte și ton continuu ridicat, cam indiferent despre ce este vorba. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, durerea și sfîșierea mamei sau a directoarei apelează tot la țipăt sau declamații albe, egale. Mă gîndesc că și inversul, șoapta timbrată, înăbușirea răcnetului, îngrijorarea sau groaza reale pot găsi expresivități pe scenă. Pe un podium de lemn, în spatele scenei, un perete de lemn, mult prea puțin mobil, delimitează, închide și definește, împreună cu „ring“-ul propriu-zis, toate spațiile: grădinița, cabana, biserica, casele. Se schimbă doar amplasamentele din fața peretelui, așezarea scaunelor, a obiectelor, desenul puștilor de vînătoare. Nu-mi dau seama de ce, nu cred că din scriitură, prima parte este complet lineară, trenantă, dominată de ceva fals în joc și de răsteală. Partea a doua, în special datorită actorului Andi Vasluianu, Lucas, profesorul înfierat, a relației lui cu Ștefan Radu, Markus, fiul său, se iese dintr-o conveție inertă, dintr-o schemă mai presus de sensuri profnde. Și recalibrarea lui Cătălin Babliuc, tatăl fetiței și prietenul profesorului desenează un trio clar și puternic. Neputința și revolta, uimirea, neînțelegerea motivului pentru care Clara se răzbună pe el, visceralitatea bărbaților din sat – toate acestea devin stări concrete, puternice pe care Andi Vasluianu le susține coerent, motivat, cu abilitate perfectă în fiecare trecere.
Corpul este un aliat total care vorbește, ca un dublu, despre fiecare atitudine.
Jocul este alert, schimbările delimitate limpede. Tăcerile, planurile de ascultare sînt dozate inteligent de actor. Este personajul omniprezent care își testează propriile limite, dar și psihologia celorlalți, fiind, de fapt, în interiorul tuturor relațiilor. Traducerea semnată de Adrian Nicolae susține ritmul rostirii și tonul actorului. Luca este unul dintre rolurile cele mai importante din cariera lui Andi Vasluianu. Tînărul Ștefan Radu m-a impresionat prin felul impecabil în care își structurează personajul pornind de la relația cu cuvîntul. Extraordinar de matur, de justificat în fiecare plan, în apărarea tatălui, în căutarea disperată de a o determina pe Clara să spună că totul este o minciună, o invenție periculoasă. Are frazare atentă, cultivată, o prospețime extraordinară, un arsenal de stări care se coordonează cu trupul, cu replica, cu mișcările. Cătălin Babliuc este, în această parte a două, un partener pentru Andi Vasluianu, își îmbogățește detaliile și treptele furiei, ale derutei din interior, ale presiunii din exterior.
Complet ieșit din ramă, atît de lipsit de consistență, actorul Gabriel Vatavu, pe care îl văd pentru prima oară. Își joacă proporțiile, un personaj impunător, înalt, care domină prin forța corpului și prin zbierete. De la un capăt la celălalt.
Grav mi s-a părut senzația lui de la aplauze, de mare mulțumire cu ce face.
Chiar dacă spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este tributar într-un fel filmului, puțin și viziunii lui Rupert Goold, dorinței în sine de a aduce un text cu greutatea succesului, Vînătoarea merită văzut. Chiar dacă nu se intră adînc în problematică și în interpretarea nu la prima mînă, chiar dacă se preferă un joc la suprafață, Alexandru Mâzgăreanu construiește liniile ca pe o tablă de șah.
Mat-ul îl dau actorii Andi Vasluianu și Ștefan Radu.