Scriitorii – viața și opera
S-ar cuveni să ne oprim câteva clipe asupra
legăturii dintre opera unui scriitor, pe de o parte,
și, pe de alta, viața lui, principiile morale de care
ascultă sau nu. Un caz semnificativ este cel al lui
Mihail Sadoveanu. Excepțional prozator, receptat
ca atare de atâția critici literari de prestigiu, Mihail
Sadoveanu a avut o biografie cu oscilații, cu poziționări
șocant de diferite. Cum se știe, a schimbat taberele
în mod năucitor, căpătând tot timpul onoruri,
beneficii materiale, fără să se sinchisească de
principii. (În fond, a ilustrat ca nimeni altul formula
„Eu am anumite principii, dar, dacă e nevoie, mai
am și altele!“) Și chiar a obținut funcții și avantaje,
dovedindu-se un adevărat geniu al oportunismului,
cum s-a spus despre el.
Să recapitulăm rapid câteva dintre traseele
sale biografice, cele de opțiuni literare și de carieră
publică și politică. Literar, a trecut prin sămănătorism,
poporanism, naturalism, roman psihologic și a
ajuns la realismul socialist. Înainte de 1944, dacă
țin bine minte, a poposit, pe rând, în Partidul
Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu,
Partidul Agrar (al lui Constantin Argetoianu), fiind
deputat de Bihor, senator de Iași și chiar președinte
al Senatului României, în timpul cabinetului condus
de Nicolae Iorga. În timpul regimului autoritar al
lui Carol al II-lea a fost susținător al monarhiei.
Dar a colaborat și la ziare de stânga, „Adevărul“ și
„Dimineața“. În această perioadă, a fost și președinte
al Societății Scriitorilor Români. În 1921, a devenit
membru al Academiei Române, iar în 1928, Mare
Maestru al Marii Loji Naționale Masonice. A fost
și director al Teatrului Național din Iași, a înființat
și a condus publicații literare.
După august 1944, s-a dat de trei ori peste
cap, ca-n basme, și-l regăsim pe versantul noii
puteri, în funcții din ce în ce mai importante,
bucurându-se de privilegii cum n-a avut niciun
alt scriitor român. Îl întâlnim în poziția de
Președinte al ARLUS (celebra organizație de
strângere a legăturilor cu Uniunea Sovietică),
apoi călătorește în Uniunea Sovietică, se
transformă în propagandist al comunismului
și stalinismului, laudă cu convingere Uniunea
Sovietică. Este unul dintre cei cinci membri
ai prezidiului provizoriu al Republicii Populare
Române. Este președinte și al Uniunii Scriitorilor
din România. La 75 de ani, primește titlul de Erou
al Muncii Socialiste. O vreme locuiește la Ciorogârla
în vila fostă a lui Pamfil Șeicaru. (E numit, zeflemitor,
„contele de Ciorogârla“.) Este membru și al noii
Academii a Republicii Populare Române. Ajunge
și președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale.
Funcție din care a semnat decrete de pedeapsă cu
moartea și a prezidat ședința Camerei care a scos
în afara legii Partidul Național Țărănesc. La Academie,
a condus faimoasa și rușinoasa ședință care a
refuzat, în anul 1951, donația pe care Constantin
Brâncuși voia s-o facă statului român: 230 de
sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii și piese
de mobilier. Printre acuzatorii de atunci ai genialului
sculptor s-au numărat și alte nume mari: G. Călinescu,
Iorgu Iordan, Gala Galaction.
Tot acest traseu sinuos și dezamăgitor trebuie
oare să influențeze sau nu modul în care privim
opera sa literară? Abdicările morale, scăderile
omenești, unele atât de grave, e îndreptățit să
afecteze și felul cum îl judecăm pe Sadoveanu ca
scriitor?
În general, locul pe care îl ocupă un scriitor
în literatura română e în regulă să aibă de suferit
din cauza micimii sale de caracter? Sau, din contra,
e normal ca un scriitor să fie supralicitat ca scriitor,
atunci când moralitatea sa ne impresionează? Nu
vreau să dau eu răspunsuri. Cred că trebuie să ne
mulțumim doar cu formularea acestor întrebări,
fiind de preferat ca fiecare dintre noi să reflecteze
și să ajungă la propria concluzie.
Cert este că adeseori facem, fără să fim
neapărat conștienți de acest fapt, un fel de transfer
de prestigiu, dintr-o parte în alta a personalității
unui autor. Concret, stima avută pentru cineva ca
scriitor avem tendința s-o prelungim și asupra
omului, deși în realitate, acesta nu e la înălțimea
literaturii sale. Și, invers, literar îi depunctăm pe
acei autori față de care, ca oameni, simțim o aversiune
(fie ea și justificată!).
După cum se mai petrece și o altă confuzie,
din aceeași categorie, calități – defecte ale cuiva,
un scriitor în cazul nostru: suntem tentați să credem,
înșelător, că o persoană care ne cucerește prin
scrisul său sau prin discursul său public doct va fi
performant și în alt domeniu de activitate. Se cade
să fim atenți la acest gen de eroare, frecventă, greu
de ocolit. (G.C.)
Ideea de echipă
redacțională
Duminica trecută, pe canalul TVR Cultural,
a debutat un nou sezon, al treilea, din emisiunea
România literară Tv, pe care o realizează redacția
revistei noastre. Formatul acestei serii de emisiuni
propune discuții libere, pe teme, sperăm, de interes
literar major, desfășurate într-un cadru fix (gazdă
ne este de data aceasta Casa Culturală Armeană din
București– mulțumiri!), discuții la care participă
redactorii și colaboratorii „României literare“ și,
uneori, alți invitați filmați separat. Mărturisesc că
eu, personal, mi-aș fi dorit o altă structură a emisiunilor,
una de tip magazin, care să preia rubricile din Rl și
să permită prezența unui număr cât mai mare de
colaboratori, cu secvențe literare în diverse genuri,
dezbateri, interviuri, cronici, poeme, tablete de
scriitor etc. Dar înțeleg că există condiționări să le
zic de tip logistic, dificultatea deplasării echipei tv
în țară pentru filmări sau venirea, desigur costisitoare,
a invitaților în București, pentru intervenții în
general doar de câteva minute. De aceea, mă împac
cu situația: formatul actual este ceea ce se poate.
În cadrul filmărilor s-a folosit, firesc, de
numeroase ori expresia echipa redacțională a „României
literare“. Și atunci, pe moment, și după aceea mam
întrebat în sinea mea ce însușiri trebuie să aibă
un grup de scriitori pentru a alcătui, într-adevăr,
o echipă. Fiecare membru al echipei trebuie să-i
prețuiască pe toți ceilalți companioni pentru calitățile
intelectuale, scriitoricești? Desigur. Și, în plus, toți
companionii trebuie să împărtășească același set
de valori, să fie uniți prin convingerile lor, pe care
nu și le trădează orice s-ar întâmpla. Dar, după
părerea mea, mai presus decât acestea este o altă
virtute care se cade să-i unească pe membrii unei
echipe: încrederea fiecăruia în fiecare și în toți. Și ca să
ai încredere în cineva, acela se cade să spună
totdeauna ce gândește, ce crede și, apoi, să facă
întocmai ce spune. Așadar, încrederea exclude
duplicitatea și presupune corectitudine, seriozitate,
onestitate, sinceritate în orice împrejurare. Numai
așa toți laolaltă vor forma o echipă trainică, valoroasă,
capabilă să înfrunte obstacole, pericole. Și mă întreb:
noi, redactorii de astăzi ai „Rl“, formăm o echipă?
Încă o dată, prefer să întreb, nu să răspund.
În urmă cu vreo șase ani, într-o întâlnire cu
publicul la Teatrul Național la care, alături de redacția
„României literare“, participa și Andrei Pleșu, strălucitul
scriitor, văzându-ne cum vorbim unii despre alții și
cum ne purtam unii cu alții noi, cei din lăuntrul
„României literare“, a exclamat admirativ, afirmând
că, spre deosebire de alte redacții, noi chiar formăm
o echipă. Atunci, și eu eram întru totul încredințat
de lucrul acesta. Numai că, între timp, realitatea mia
infirmat entuziasmul. Doi dintre cei din vremea
aceea se află acum departe, sub alte steaguri. Așa că,
trecut prin această experiență, încerc să fiu mai
precaut. Acum spun: sper să reușim să ne constituim
într-o echipă, dar nu exclud nici eșecul. (G.C.)
Două cărți de poezie
În ziua de 10 noiembrie, Ovidiu Genaru sărbătorește
o vârstă fabuloasă – 90 de ani. Iar poetul, unul dintre
cei mai valoroși lirici de astăzi ai noștri, marchează
această aniversare atât de prețioasă, în modul cel mai
bun cu putință, publicând o
nouă carte de versuri, care
probează că inspirația sa
poetică și creativitatea sa sunt
în formă maximă. Titlul
volumului elegant, apărut la
Editura Junimea, este chiar
Cartea unui nonagenar. Am ales
o admirabilă poezie din această
culegere: „Brume bizantine
pe cupolele lumii fac din
sfârșitul/ verii imperiu/ Lapte rece bem dimineața/
bulgări de rouă primim în obraz/ lumina-i ca sticla
se vede limpede până/ pe lumea cealaltă care-i departe
și nu e departe/ Cel mai frumos septembrie plutind
pe/ o presimțire de moarte/ pansează răni vechi/
Adaugă și luna lichidă picurând la streșini/ în nopțile
reci.“ (Cel mai frumos septembrie). Iată și câteva aprecieri
critice, aparținându-i lui Nicolae Manolescu, reproduse
pe coperta a patra: „Nota lui cea mai caracteristică
este această ambiguitate structurală, pe care o putem
evidenția la toate nivelurile liricii: senzual și galant,
patetic și burlesc, jovial și blazat, instinctiv și lucid,
prozaic și manierist. Ne întâlnim cu ea nu numai în
poezii din epoci diferite, dar, deseori, în interiorul
aceluiași volum sau, câteodată, al aceluiași poem.“ La
mulți ani, Ovidiu Genaru! l
La o editură mică din Bistrița
– Târgu Lăpuș, Galaxia
Gutenberg, vede lumina
tiparului, în condiții grafice
deosebite, volumul de versuri
În liniștea fricii, semnat de
poetul și eseistul remarcabil
care este Olimpiu Nușfelean.
Reproducem și din acest
volum un poem, ca o invitație
la lectura întregului: „E soare, dar cer nu-i,/ nori
hămesiți se mănâncă unul pe altul,/ ignorând firul
întins al undiței – / instalat pe scăunelul șubred/ nu
pot decât să vorbesc de unul singur.// Sunt poetul
operei fără aplauze,/ numai cuvinte, cuvinte, cuvinte/
așezate peste tulburarea apelor,/ ca să îmbunătățesc
peisajul – / nu văd când peștele trage,/ dar sigur unul
se prinde/ pentru cina cu prietenii.“ (La pescuit) (Cronicar)
Din revistele literare –
„Apostrof“ (nr. 10)
Semnalăm din „Apostrof“
(nr. 10) un excelent articol intitulat
Să te pui în pielea robotului, semnat
de Mihnea Măruță: „Întrebarea
din debut ne privește însă pe
noi oamenii: ce s-ar întâmpla
dacă am trata o creatură artificială
ca pe o ființă organică și dacă,
prin urmare, ne-am pune în
«pielea» ei? Apropo de asta: o fi
relevant că limba română, spre
deosebire de altele, implică pielea
în construcția metaforei care se referă la actul empatiei?
În greacă, franceză și germană, expresia «să te pui în
pielea altuia» folosește locul sau poziția (de pildă „se
mettre à la place de quelqu’un d’autre“), în engleză,
transferul s-ar face în pantofi («to put yourself in
someone’s shoes»), iar în italiană, în hainele celuilalt
(«mettersi nei panni…»). Cu alte cuvinte, dacă luăm
limbajul drept indicație psiho-culturală, românul
trece și de situarea spațială, trece și de învelișul social
(îmbrăcăminte, încălțăminte) și, odată devenit empatic,
intră în trupul celuilalt ba chiar se face una cu el, i-l
înlocuiește.“ De citit! (Cronicar)