Omisiunea de denunț
Sunt două decenii de când, în jurul datei de 15 august, citesc memorialistică referitoare la închisorile politice din România lui Dej. Nu întâmplător: după cum am scris de mai multe ori, în noaptea de Sfânta Maria din 1952 – iată, cu exact 60 de ani în urmă – au fost arestați amândoi părinții mei. Data reprezintă o fractură în viața mea: un sfârșit, pe cât de brusc, pe atât de neașteptat, al copilăriei și începutul unei maturizări precoce. Atunci am aflat de existența pușcăriei politice. Anul acesta am recitit cele două cărți ale Lenei Constante (1909-2007), Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, pe care le-am comentat în Istoria critică, dar pe care am simțit nevoia de a le relua ca să-mi verific o impresie. Pe Lena Constante n-am cunoscut-o personal, deși am locuit o vreme în același bloc bucureștean, la două scări distanță. Nu l-am întâlnit niciodată nici pe Harry Brauner, soțul Lenei. Înainte de a o citi, am aflat câte ceva despre ea de la Neli Pillat, soția lui Dinu Pillat, care o vizita des după revoluție, și de la Grigore Moisil, căsătorit cu sora Lenei. Am descoperit, citind-o, că făcuse parte, ca și tatăl meu, din echipele de cercetare sociologică ale lui D. Gusti în anii ’30, iar cu mama, cu care era de-o vârstă, se petrecuse la închisoarea de la Dumbrăveni în 1954. Impresia de care vorbeam nu are totuși nicio legătură cu persoana Lenei Constante, ci cu o remarcă a ei din cea de-a doua carte.
Lena Constante a fost arestată pentru scurt timp în 1946 și, apoi, în 1950, și eliberată pe 14 iulie 1961, după opt ani de „izolator“, povestiți în prima carte, și patru de celulă comună, povestiți în cea de-a doua. Fără nicio vină. Ca și părinții mei, ca și alte zeci de mii de români. La originea întemnițării a stat un denunț calomnios, care a condus la o înscenare judiciară monstruoasă. Imediat după război, Brauner a apelat la Lucrețiu Pătrășcanu ca să fie salvat materialul „Arhivei de Folclor“ create de Constantin Brăiloiu, care emigrase în Elveția. Așa a luat ființă, în 1946, Institutul de Folclor. Tot atunci, soția lui Pătrășcanu, care era ministru, i-a încredințat Lenei direcția unui teatru de marionete, înființat de ea. Doi ani mai târziu, Pătrășcanu este arestat. Brauner și Lena sunt implicați în proces, ca urmare a unor acuzații fanteziste de spionaj, fabricate de Herbert Zilber, un apropiat al lui Pătrășcanu, care își va datora acestui denunț mincinos libertatea. Va relata el însuși totul în Monarhia de drept dialectic, o carte de memorii tipărită la Humanitas în 1991, și de conținutul căreia Lena va lua abia cu acea ocazie cunoștință. Se pare că nici alții nu știau că denunțul fusese al lui Zilber. Ba chiar unii, Petre Pandrea, de exemplu, rudă cu Pătrășcanii, erau convinși că Brauner și Lena jucaseră rolul de protagoniști, probă ce scrie despre ei. Rezum urâta istorie, fiindcă începe să fie uitată, douăzeci de ani după apariția cărții lui Zilber, pe care am recenzat-o eu însumi în „România literară“ la vremea cuvenită. Să explic de ce am ținut să reiau lectura memoriilor Lenei Constante. Îmi aminteam, și am constatat că nu mă înșelam, că foarte multe dintre deținutele cu care Lena a împărțit celulele de la închisoarea din Miercurea Ciuc, mai ales dintre țărănci, dar nu numai, se aflau acolo pentru omisiune de denunț. În prima parte a anilor ’50 au existat numeroase cazuri de fugari din fața noilor autorități comuniste, dezertori, aviatori parașutați în România de organizații occidentale în scopuri de spionaj, țărani care refuzaseră să se înscrie în colectivă, foști politicieni sau ziariști de dreapta (Nichifor Crainic, Mircea Grigorescu), luptători refugiați în munți și alții. S-ar părea că frica nu le intrase încă în oase tuturor și, mai ales, oamenilor simpli de la țară, care îi hrăneau sau găzduiau pe fugari. Ion Ioanid și alții au avut parte de astfel de gesturi de omenie. Când Securitatea prindea de veste, îi aresta și-i arunca după gratii pe binevoitori. Nu s-a insistat destul pe asemenea dovezi de curaj din primii ani de comunism, mai cu seamă că, mai târziu, ele au devenit rare, în condițiile perfecționării sistemului represiv și al pedepselor cumplite care se abăteau asupra imprudenților. Lena Constante a avut prilejul să se afle în aceeași celulă cu femei care n-aveau altă vină decât că, ele sau bărbații lor, dăduseră un blid de lapte sau o bucată de pâine unui fugar. Față cu oroarea denunțului care o aruncase pe ea însăși în temniță, aceste omisiuni de denunț, care nu se datorau neapărat ignoranței, în care, în pofida tuturor riscurilor, se manifesta cel mai banal reflex de omenie, trebuie să-i fi dat speranța că țesutul moral al românului de rând nu se destrămase. N-o spune direct, poate și pentru că nu și-a dat seama decât când își scria memoriile că fusese victima unui denunț și nu făcuse legătura de la început cu pricinile opuse care le aduseseră după gratii pe milostivele femei.
„România literară“, numărul 35 / 31 august 2012