Până ce nu a audiat cursurile atipice ale lui G. Călinescu, studentul Paul Cornea avea îndreptate preferințele profesionale înspre istorie (prima sa pasiune științifică) și sociologie. Apoi, tânărul comunist și-a schimbat treptat ordinea priorităților în direcția criticii și istoriei literare, după cum de altfel și mărturisește în decursul unor convorbiri extinse la dimensiunile unei cărți: „Întrucât mă privește, chiar și bruma de marxism pe care o dobândisem îmi era suficientă ca să înțeleg baza idealistă a cursului lui Călinescu: prelegerile lui mă puneau pe jăratic; pe de o parte, ele îmi păreau principialmente de neacceptat, pe de altă parte însă, mă fascinau și-mi păreau rezemate pe argumente redutabile. Ani de zile am continuat să mă frământ cu această dilemă: cum să-mi articulez fidelitatea față de Cauză cu simpatia pentru tezele heterodoxe ale esteticii călinesciene? De fapt, întreaga mea carieră de istoric literar decurge din tentativa de a găsi o rezolvare plauzibilă problemei menționate.“ (Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 104).
Cauza față de care trebuia să-și articuleze fidelitatea credinciosul utemist Cornea era aceea a comunismului pe cale de a deveni biruitor. În acest sens, ucenicul neascultător la clasicii marxismului a început să aprofundeze studiile critice – găsite la liber pe toate drumurile construirii socialismului – ale lui C. Dobrogeanu-Gherea (căruia, în mod deschis, nu-i împărtășea erorile) și ale lui E. Lovinescu, el ajungând până la metoda de lucru a lui Dimitrie Popovici. Cartea despre literatura română în epoca Luminilor a profesorului clujean a constituit un veritabil punct de pornire metodologic în conturarea viziunii sale de istoric literar („Probabil că G. Călinescu ar fi fost intrigat de acest trăsnit itinerar care pleca de sub enorma lui umbrelă ca să poposească la modestul, dar trainicul fort de cetate al lui Dimitrie Popovici.“ – Ibidem, p. 104).
Pe lângă lecția oferită de G. Călinescu întrun strălucitor registru stilistic, un alt model profitabil în faza debutului a fost pentru Paul Cornea lecția sociologului H.H. Stahl, dar în alt spirit, cu alte obiective, bazate pe o amplă și serioasă cercetare pe teren, aplicată realităților sociale. Rigoarea impusă printr-o practică individuală și o teoretizare formulată în baza acesteia s-a născut la tânărul cercetător Cornea dintr-o asemenea împletire între conceptualizare și pragmatism, capabilă să cenzureze subiectivitatea sau euforia speculativă, tipice demersului călinescian. Fiecare în felul său profesoral, atât G. Călinescu, cât și H. Sthal l-au ajutat pe Paul Cornea, prin puterea modelului oferit, să-și conștientizeze aspirațiile în faza radicalizării convingerilor sale, oscilante între fantezie și spirit metodic, între literatură și știință.
Obținând în 1947 o rubrică de cronicar literar la nou înființata „Revista literară“, sub conducerea lui Miron Radu Paraschivescu, debutantul Cornea a vrut să scrie articolul de deschidere de pe pozițiile partinice (nici nu ar fi avut cum altfel) ale unui tânăr comunist ardent, conștient de faptul că servește mai bine Cauza decât ideologii oportuniști deghizați în criticii dogmaticii de serviciu. El nutrea convingerea că, în pofida ideilor „retrograde“, aportul lui Maiorescu nu putea fi omis de niciun istoric literar serios care se referea la începuturile criticii noastre (autorul Direcției noi… era considerat de debutant, alături de Gherea, drept ctitor al criticii românești) și la racordarea românilor la modernitatea europeană.
Este interesant de semnalat că peste ani, când s-a dus campania pentru reabilitarea lui Titu Maiorescu, Paul Cornea a avut o surprinzătoare atitudine de rezervă, considerând articolul lui Liviu Rusu din revista „Viața Românească“ (nr. 5/1963) drept „o regretabilă recrudescență a spiritului maiorescian – favorizată probabil de convingerea greșită, atât de frecvent denunțată totuși de partid, că principiul coexistenței pașnice s-ar putea extinde și în domeniul ideologic.“ (De la Alexandrescu la Eminescu, Editura pentru Literatură, București,1966, pp. 327-328).
Paul Cornea nu bănuia, în acel an al debutului, că articolul purtător de crez critic trebuia să fie foarte bine cernut de sita cenzurii, după trecerea lui printre pietrele de la moara ideologică a lui Nicolae Moraru. Chemat la sinistrul cerber stalinist, naivul cronicar aflat la început de drum a trebuit să primească un substanțial ajutor tovărășesc de îmbunătățire ideologică a textului, care a venit, probabil, și cu niște vertijuri pricinuite de un obicei aiuritor al gazdei: „Nu mai spun că infailibilelor sale metode hermeneutice Moraru le adăuga un nărav comportamental iritant, deprins probabil din vechea lui experiență de pușcăriaș (fusese condamnat pentru activitate comunistă în perioada interbelică), cel al plimbării ritmice prin cameră, dinspre un perete spre peretele opus. În acest fel, interlocutorii încremeniți în fotolii trebuiau să ducă discuția dintr-o poziție incomodă și dependentă, obligați tot timpul să-și mute privirea de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.“ (Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, ed. cit., p. 120). Era sigur că de atunci, de când bătea toaca prin toată Doftana, deprinsese victimizatul ilegalist acest obicei de a-i face pe interlocutori să urmărească, parcă asemenea unor spectatori la un meci de tenis, mingea traversând fileul dintr-o parte în alta în cursul disputării unui interminabil punct (avantaj serviciu!).
Debutantul Marin Preda, invitat cam tot în aceeași perioadă și în aceleași scopuri tovărășești la Nicolae Moraru, ne lămurește pe deplin: „M-a invitat să iau loc într-un fotoliu, iar el a început să se plimbe când încolo, când încoace, de la un perete la celălalt al încăperii. […] – Te-am invitat, zice, să ne cunoaștem… Scuză-mă că mă plimb… E un obicei din închisoare, când stăteam singur în celulă.“ (Marin Preda, Viața ca o pradă, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 134). Cred că mai mult decât de un obicei deprins în condițiile traumatice ale închisorii (incomparabil mai blânde decât condițiile subumane de detenție asigurate de regimul pe care îl slujea obtuzul militant), era vorba despre o exhibare a condiției de ilegalist care ar fi suferit îngrozitor. Acest lucru trebuia să-l știe toată lumea…
Și Paul Cornea a fost ilegalist, dar, fiind prea tânăr și nesuportând experiența închisorilor burgheze, lui i-a fost mai ușor să se dezică de doctrina partidului unic, experiențele existențiale erodându-i lent, dar sigur, sincerele convingeri comuniste. Neavând de pierdut vreun capital simbolic acumulat în urma unor ani petrecuți în detenție, primul pas făcut a fost acela de a renunța, în chip lăudabil, la a mai scrie cronică și eseistică literară. Aflat în căutarea propriei identități intelectuale și scriitoricești, în propunerea lui Sorin Toma de a scrie despre poezia tatălui său (A. Toma era pe punctul de a deveni poet național al comunismului românesc timpuriu), Paul Cornea nu a văzut doar un simplu conflict de interese de familie, ci și un conflict de interese între aspirațiile sale și domeniul literaturii contemporane.
Al doilea pas făcut, după neplăcutele experiențe publicistice, care trebuiau să fie tributare imperativelor momentului realist-socialist, a fost retragerea tactică în epoca pașoptismului în privința activității profesorale și științifice („…voiam să fac istorie literară, nu critică, iar formația și interesele de cunoaștere mă trimiteau spre secolul al XIX-lea: resimțeam puternic atracția epocilor aurorale, de ieșire din inerție și ceață, fascinația începuturilor modernizării.“ – Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, ed. cit., p. 302). Acea epocă amalgamată, în care totul era de făcut de către oamenii începutului de drum, se dovedea a fi mai ferită de ochiul vigilent al cenzurii și al politrucilor sociologismului vulgar, dar și puțin explorată de istoricii literari. Așa a apărut studiul erudit de construcție impresionantă Originile romantismului românesc. Spiritul public. Mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840 (1972), ce trăda din partea autorului voința de cuprindere panoramică a epocii: „Eram tot mai conștient de necesitatea analizării naturii iluminist-romantice a pașoptismului, ca și de obligația conexării sale cu ceea ce l-a precedat și ceea ce i-a succedat, pe de o parte, cu mișcarea iluministă a ardelenilor, pe de alta, cu literatura exilului și cea a preeminescienilor, despre care se vorbea pe atunci extrem de puțin. Mijeau în mintea mea, încă departe de coagulare, teme și idei care aveau să rodească în Originile romantismului și în alte lucrări“ (Ibidem, p. 340).
Al treilea pas făcut de Paul Cornea a constat în a abandona arta duplicității și a procedurilor disimulative de care uzase atâta timp. În acest scop, cercetătorul ajuns aproape la cumpăna vieții a renunțat la funcțiile din nomenclatura culturală.
În ciclul zodiacal 1952-1964 (fast pentru el în privința acumulării înaltelor funcții), a fost director general în Ministerul Culturii, director la Direcția Teatrelor și Instituțiilor Muzicale, la Direcția Generală a Editurilor, la Studioul Cinematografic București.
Renunțarea la toate acestea s-a întâmplat după un răstimp meditativ mult mai îndelungat, măsurat prin trecerea de la maniheista lozincă a comunismului „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“ la mai permisiva „Cine nu e împotriva noastră este cu noi“. Este posibil ca în acest viraj decisiv să fi avut rolul său și contextul istoric și social prin care trecea țara noastră (schimbarea vechii gărzi nomenclaturiste), dar rămâne certitudinea că au fost anii în care vocația teoretică și ampla deschidere interdisciplinară au favorizat scrierea unei opere complexe și coerente: „Mă íntrebam dacă disciplina istoriei literare, ea însăși alcătuită inter-disciplinar, poate juca un rol federativ. Ori dacă centrul vital al cunoașterii literaturilor n-ar trebui deplasat spre critica propriuzisă, care, prin structuralism, reînnoia cu studiul lingvistic al expresivității.“ (Ibidem).
Astfel, „specializarea“ lui Paul Cornea s-a întins între istoria literaturii și comparatistică, între sociologia literaturii, teoria literaturii și teoria lecturii. Totul a fost confir – mat prin apariția unor volume precum: Regula jocului (1980), Itinerar printre clasici (1984), Introducere în teoria lecturii (1988), Aproapele și departele (1990), Interpretare și raționalitate (2006).
Nu cred că în lipsa celor trei pași adăugați sub sem – nele vremii ar mai fi fost cu putință enumerarea unor asemenea cărți de referință și amintirea numelui lui Paul Cornea la centenarul nașterii.