Politicianul român nu are viziuni, ci fobii. Această însușire se manifestă pe tot parcursul ciclului electoral și dă în clocot în preajma alegerilor. Deși la noi nu există lege ori cutumă care să nu fie supuse contestației și atacurilor furibunde, constat cu surprindere că încă nu i-a dat nimănui prin cap să elimine ideea de alegeri. De bine, de rău, acest pilon al democrației stă încă solid înfipt în solul patriei. Dar asta nu înseamnă că primejdia dictaturii e înlăturată definitiv. Am parcurs mai multe episoade, după 1990, când guvernarea țării a fost orice, numai democrație nu. Fesenismul s-a impus ca un regim populist-autoritarist. Partidul-stat al lui Ion Iliescu a condus țara discreționar, lăsându-și amprenta, pentru multe decenii, pe conștiințele oamenilor. Un al doilea moment l-a constituit alianța dintre PSD și PNL, forjată în vara lui 2012, sub funesta hăidămăceală a lui Crin Antonescu și Victor Ponta. Atunci, am ținut-o din lovitură de stat în lovitură de stat, pierzând, ca societate, o parte din reflexele democratice dobândite cu chiu, cu vai în anii anteriori.
N-aș încadra totuși în aceeași categorie perioada de domnie a lui Dragnea.
Deși avea o putere imensă, acesta n-a putut-o exercita tocmai în situațiile care-l dureau cel mai tare: în asigurarea propriei imunități. Din acest punct de vedere, probabil că va trebui să reanalizăm faptele unor personaje despre care s-a comentat enorm, dar al căror comportament instituțio nal a fost evocat prea puțin. E vorba de mult (și pe drept) hulitul fost ministru al Justiției Tudorel Toader și de inacceptabil de mult batjoco – rita premieră Viorica Dăncilă. Deși piloni de bază ai autoritarismului dragniot, cele două personaje au jucat roluri determinante în bloca – rea legilor care i-ar fi asigurat lui lider maximo dominația absolută și durabilă asupra țării. Prin contrast, ele ni se relevă astăzi drept du bluri pozitive ale unor creaturi ale întunericului pesedist precum Carmen Dan și Florin Iordache (celebru pentru faimoasa lui „altă în trebare“, inițiatorul celebrei Ordonanțe de urgență numărul 13).
Nu știm pe unde hălăduiește azi doamna Carmen Dan. Într-o declarație recentă afirma că n-ar refuza să revină în politică, dacă s-ar ivi o oportunitate. Până una alta, a dat bir cu fugiții din partidul lui Dragnea, Mișcarea România Suverană (cum altfel?!) și s-a dezis public de mentorul ei, ajuns astăzi mai-mare peste cratițe. Mai norocos e Iordache. El a fost recompensat pentru odioșenie cu o călduță funcție pe viață la Consiliul Legislativ, unde câștigă pe lună cât doi-trei profesori universitari.
Nici intervalul 2021-2024 n-a excelat la capitolul libertăților. Presa independentă a primit lovituri în serie, ajungând în scurtă vreme la faliment sau, în cel mai bun caz, la irelevanță. „The Economist“ descria România acestei perioade ca fiind cea mai nedemocratică din Uniunea Europeană, chiar sub Ungaria lui Orbán. Indicele de libertate a presei, care era de 70.09 în 2021, a scăzut la 69.04 în 2023. Iar de atunci încoace a luat-o la vale cu o viteză accelerată. Din manelizate cum erau, televiziunile au devenit trompetele răgușite prin care se aud doar vocile partidelor cu acces la fonduri nelimitate.
Acestea sunt moștenirile directe cu care s-a intrat în anul electoral 2024. Așa cum am spus-o deja în câteva rânduri, n-am întâlnit niciodată atât de mulți oameni derutați până la depresie, incapabili să se decidă pentru cine votează. În primele două decenii post 1989 am avut o Românie crunt divizată.
Pe de o parte, o mare masă a populației, nedesprinsă de comunism, a rămas prizoniera populismului contondent al lui Iliescu și-al acoliților săi. Pe de alta, apăruseră grupuri active dornice să rupă cu trecutul, luptând pentru apropierea țării de Europa. În clipa de față, ruptura a devenit atomizare. Societatea s-a tot scindat, provocând o deprimantă mutilare de sine. În afara mafiotismului de partid, nu există centri politici suficient de puternici pentru a stârni măcar interesul, dacă nu entuziasmul populației. Mișmașurile, minciunile, abuzurile, arbitrariul, nerușinarea politicianistă, obsesia îmbogățirii din banii statului sunt motivele care au condus la exasperanta situație de azi.
Spre deosebire de Europa, unde se înregistrează basculări masive spre extrema dreaptă, în România proporția celor care votează stânga e intactă.
Din acest punct de vedere, PSD se poate considera câștigător, chiar dacă jocul cifrelor îl va împiedica să ajungă singur la guvernare. Cum pentru urmașii lui Iliescu principiile nu contează nici cât negru sub unghie, PSD-ul va face absolut orice compromis pentru a-și atinge scopurile. După cum merg lucrurile, și în decembrie tot ei vor fi la putere, împreună cu subordonații din PNL. Dacă procentele nu vor fi suficiente, și-i vor asocia, fără să clipească, pe UDMR. Iar dacă dezastrul liberal va atinge cotele vehiculate de cei care le cântă acum prohodul (personal, mi-e greu să cred că PNL va scădea dramatic, având în vedere că partidul controlează încă un număr substanțial de primării în întreaga țară), PSD-ul nu va ezita să bată palma și cu USR-ul și chiar cu AUR-ul (cu sau fără Simion).
Cam așa se prezintă lucrurile la nivel de formațiuni politice. La categoria „individual“ (respectiv, cursa pentru președinția țării), comicăria e deplină.
Există o unanimitate de opinii că reprezentantul pesedist (adică al stângii), Ciolacu, va intra fără emoții în turul al doilea. Asta arată calculul hârtiei și, probabil, că el este corect. PSD-ul are un electorat captiv și disciplinat, motivat de interese precise, ce decurg din identitatea lui de partid-stat, sau de administrație. Cu sprijinul unei treimi a celor ce vor merge la urne, Ciolacul va defila voios în primul tur. Va avea, cu siguranță, emoții în finală, dar nu e chiar atât de sigur că va fi spulberat de coaliția celor șaptezeci la sută din cei care nu l-au votat. Și asta pentru că o asemenea coaliție nu există și nici nu e sigur că se va coagula în turul al doilea.
Într-adevăr, mi-e greu să cred că niște oameni incapabili de dialog acum, cât încă au șanse, dacă se unesc, să pună cu botul pe labe PSD-ul, care se urăsc de moarte, se sabotează și se injuriază ca la ușa cortului, care urzesc comploturi unii împotriva altora vor fi dispuși să sprijine un candidat comun. Ce vor face când vor constata că acela nici măcar nu provine din arcul democratic, ci va fi George Simion, cu toate etichetele care i s-au atașat de patru ani încoace: naționalist, anti-european, pro-rus și suveranist? Din toată cocoșeala și aroganța de acum vor rămâne doar penele jumulite ale unor orătănii cu privirile rătăcite, care-și vor da seama – desigur, mult prea târziu – că orgoliul și prostia i-au dus la sapă de lemn.
Fobia pe care am invocat-o în debutul acestui articol e principala responsabilă pentru capcana în care candidații non- PSD au căzut cu o inconștiență incredibilă. Totul pornește de la mentalitatea de înfrânți pe care o manifestă în raport cu pesediștii. În loc să-l atace cu toată forța pe Ciolacu, se încaieră steril și perorează în dodii.
Ciolacu beneficiază de o imunitate pe care nu-i trece nimănui prin gând s-o conteste. S-ar putea chiar spune că Lasconi, Ciucă, Simion, Geoană și ceilalți sunt agenții lui electorali benevoli. Nu l-a atins nimeni nici cu o floare, pentru că adversarii sunt mult prea ocupați să se cotonogească între ei.
Nu știu dacă au căzut singuri în această capcană sau dacă au fost subtil împinși în ea. Cert este că în loc să propună un candidat comun, așa cum ar face niște politicieni responsabili, merg spre o înfrângere rușinoasă cu aerul că urcă la ceruri. Își vor da pumni în cap când vor pierde nu doar cursa spre Cotroceni, ci și pozițiile din propriile partide. Pentru ei, această întrecere dinainte eșuată reprezintă apogeul unor cariere pe care le cred strălucite, dar care nu sunt, în realitate, decât biete gratificații acordate de partide înainte de a se descotorosi de ei. Un politician de anvergură are, între alte calități, și un puternic instinct de conservare.
Or, adversarii lui Ciolacu lasă impresia unor oi ce merg de bunăvoie (o fi de vină fatalismul mioritic?) la tăiere. Niciunul nu e suficient de șiret să pună în balanță avantajele și daunele din această experiență. Se pare că odată cu intrarea în competiție un demon parșiv a suflat un abur narcotic asupra lor, făcându-i să uite că există viață și după alegeri. Pentru că e clar că atât Ciucă, cât și Lasconi, vor fi decapitați dacă nu vor atinge obiectivele – cu totul nerealiste, de altfel – stabilite de partid. p robabil că e deja prea târziu pentru ca măcar PNL și USR să ia decizia (sacrificială și inacceptabilă pentru camarile, normală pentru orice om cu mintea întreagă) de a prezenta un candidat comun. În felul acesta, și-ar asigura o retragere onorabilă, păstrându-și măcar pozițiile deținute în partid. Ceea ce vedem, în schimb, e spectacolul halucinant a două partide care continuă să-și dea la gioale cu voluptatea pe care o întâlnești doar la sinucigași. Cu asta vor rămâne: cu satisfacția mahalagioaicei care și-a păruit vecina pentru că a surprins-o că se uită galeș la bărbatul ei. Între timp, acesta își făcea mendrele în alt cartier, râzându-și de fraierele care s-au încăierat pentru o miză inexistentă.
Ceea ce vedem în aceste zile e cronica incredibilă a unei bătălii în care cei ce pretind că reprezintă voința a șaizeci la sută din electorat mărșăluiesc impasibil spre pierzanie. Nicicând aritmetica n-a arătat mai deșuchiat: ditamai colosul de două treimi surpându-se ridicol sub privirile bășcălioase ale unei singure, dar monolitice, treimi.