Într-o notă de pe coperta interioară a celei mai recente cărți de poezie, Blank, Carmen Secere ne avertizează că poemele sunt, în fond, o „poveste disimulată“, identificând realitatea prin ficțiune, iar Șerban Foarță, într-o inspirată prezentare, găsește în Blank un „nu prea lung roman autobiografic“. Carmen Secere scrie, asemeni poeților generației, despre sine; descoperă sursele lirismului în curgerea duratei existenței, începe cu vitrina cu păpuși a unui magazin de jucării, cu joaca între hainele mamei, într-un prim dans al balerinei – figura lirică în jurul căreia pivotează poemele cărții –, dansează și cântă, crește păsări „phoenix, kiwi, păsări de hârtie“, învață să numere, visează să aibă o soră, se grăbește să crească, pedalează desculță pe un Pegas. Toate acestea se scriu în poemul care deschide cartea.
Existența, în aparență, lineară, minimalistă este, în fapt, o succesiune de imagini într-un montaj cinematografic: „E vacanță și e iarnă. Iernile sunt pentru lupi. / Tata aprinde focul. Mama pune gaz în lampă./ Amândoi îmi par mai mici. / Citesc «Anna Karenina» prima oară. / Tata ascultă Europa liberă. / Mă străbate un tren. / Sunt o cale ferată. / Ninge. Atârn globuri și bomboane în brad. / Mi-ar fi plăcut să aleg pianul. / Zăpada e potrivită pentru pian. / Tata îmi spune că suntem liberi. / Mama frământă aluatul. / Așez păpușile în ordine crescătoare. / Și ele sunt libere. / Pacea miroase a cozonac. / Îmi place să mă întorc. / Am început școala. Tata îmi scrie scrisori lungi. / Așteaptă să-l vindec. / Mi-e dor de Codiță. / M-am tuns. / Nu știu nimic despre iubire. / Colegul din ultimul an îmi lasă trandafiri / și bilețele, în bancă. / Scrie mărunt și spre stânga. / «Semeni cu o păpușă!» / Schimb locul ceasului. Mai sus. Să-l pot ajunge. / Tata e bolnav. Plâng pe furiș“ (Balerinele dorm în oglinzi). La rigoare, „povestea disimulată“ din Blank este una dintre poveștile miilor de femei de la noi, din realitatea crudă a tranziției: protagonista acestei povești este o asistentă medicală, pleacă la muncă în Italia, la Torino, într-un azil, lasă copilul în grija bunicii și vine în țară o dată pe an, de Crăciun. În poezia lui Carmen Secere sunt două povești: aceea a vârstei de aur, în spațiul ființial al copilăriei, cu Codiță, bunica și păpușile vii, și vârsta de fier din orașul de fier, cum îl numește într-un poem, orașul de aici, al studiilor, al nașterii lui Dodi și orașul de dincolo, Torino, cu job-ul într-un azil, lângă râul Po care „e plin de plastic“, într-o garsonieră de unde „se văd Alpii“, într-un decor dezolant: „La azil nimeni nu doarme. / Bolnavii sunt legați cu furtunuri de aparate luminoase. / Adevărate galaxii. / Lumina pâlpâie într-un scaun rulant. / Încălzesc perfuzii. / Am învățat cum se spune dor în italiană. / Turele sunt lungi. / Calc halate. Aburul îmi amintește de tristețea mamei. / Dodi vrea jocuri video și un tricou cu Totti. / E nevoie de puțin pentru a fi fericit. / Din garsoniera mea văd Alpii. / Dominiq are pijama cu dungi și diabet. / Îmi dă mereu un euro să-i cumpăr înghețată. / I-a murit până și câinele pe care l-a crescut. / Ne plimbăm amândoi prin singurătate. / Eu în papuci. / El în scaun cu rotile. / Nu pot să mă întorc. Trebuie permis pentru plecare. / Râul Po e plin de plastic. / Mă dor picioarele. Libertatea înseamnă altceva. / Cad în mine ca-ntr-o groapă. / O mamă își strânge copilul la piept. / Inima mea e goală“ (Dominiq are pijama cu dungi și diabet).
Între vârsta de aur și aceea de fier, zborul balerinei se frânge, păpușile sunt uitate în cutii, pentru ca ființa să descopere că, în real, toate lucrurile au sensul ascuns în partea nescrisă a textului, în blank, în cealaltă semnificație a cuvântului: inima e, acum, goală, golită de imaginile din ficțiunea visului și a vârstei de aur, cu spațiul identitar năruit, cu figurile sale dominante, păpușile din vitrină și identificarea în expresia lor, Anna Karenina, cu paradigma de sensibilitate a celebrului personaj pe care protagonista lirică îl „îmbrățișează“, Dodi, copilul care „inventează cuvinte“ și, în primul rând, balerina, „singura ființă vie care mă locuiește“. Aceste figuri lirice și fantasmele din imaginarul copilăriei dispar, se retrag în spatele negru, blank, al oglinzii, pentru ca în orașul de fier, cu garsoniera unde „miroase a plastic“, să se instaleze personajele din Torino, de la azil: Dominiq, Marissa, Fiorella, „fosta actriță“, violonistul din colț, Francesca, fosta balerină, Rosa Maria, Khala care „vine din Senegal“, Elin și Eric dintr-o proiecție erotică sunt personajele întâlnite în azilul unde „învelim bolnavii din Peru“ și unde ficțiunea devine realitate. În azilul din Torino, protagonista trăiește realitatea din ficțiunea vieții unei asistente medicale, o poveste adevărată din zilele noastre.
Albul, care este „epicentrul cărții“, cum scrie Șerban Foarță, „dă dependență“, se spune în Într-al nouălea cer sunt descărcări electrice, în liniștea de pe calea spre cer, în „albul nesfârșit“ de pe culoarele azilului, în albul „gerului cumplit“ de pe crestele Alpilor ce se văd prin fereastra garsonierei din Torino. În Blank, Carmen Secere scrie o remarcabilă carte de poezie despre zborul frânt al unei balerine în orașele de fier din stricta noastră (i)realitate imediată.