Povestirile și schițele lui Cosmin Leucuța din volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Editura Humanitas, 2024, 164 pag.) sunt decupaje din realitate și din memorie, personajele sunt voci care interpretează partituri care se situează la confluența dintre ficțiunea speculativă și ficțiunea realistă (după Jean Burgos). Personajele comunică în limbaj minimalist, dialogurile sunt mai mult expresii ale stereotipiilor din vorbirea cotidiană, oamenii sunt vorbiți, nu vorbesc de fapt. În povestirea „De vorbă cu Petronela – partea a treia“, două personaje discută, la un pahar, despre ce înseamnă viața lor la patruzeci de ani, dacă este cîștigată sau este deja pierdută. Amestecul de plictiseală, de inerție a trecerii dintr-o zi în alta, de frică de viață chiar, duce la un absurd al dialogului, oameni mărunți, mai mult automarginalizați, au mici revelații: „Fii antenă aici, am un prieten care e pe rețelele astea de dating, Tinder, Bumble, tâmpeniile astea. Și mi-a povestit recent că a ieșit dintr-o relație cu o tipă cu prunc, și s-a băgat din nou pe rețele să se recombine. A dat pe-acolo peste o tipă și aia i-a zis, încă dinainte să se vadă la față, că dacă vrea să se combine cu ea, trebuie să-i facă direct un prunc.“ Mai departe, cele două personaje vorbesc despre traumele proprii, despre fericire, despre „violul gri“, despre faptul că a apărut jocul de LEGO pentru adulții care nu au avut parte de acest joc în copilărie, despre faptul că „totul vine din subconștient, și numa dracu’ știe ce mizerii zac pe-acolo.“ Cu cîteva indicații de regie, textul poate fi unul numai bun de dramatizat, personajele se topesc în ceea ce spun, într-o pendulare între absurdul situațiilor, firul cronologic disruptiv al epicului, comicul de situare. În Adela, resurecția memoriei este una afectivă, fetița ciudată „și cu idei bizare“ care îl poartă pe narator prin toate subsolurile și subteranele pline de surprize, boxe de la bloc sau case părăsite, este strivită de o placă de beton, pata de sînge care se întinde pe cenușiul asfaltului are ceva din prospețimea petalei de mac. Singura amintire concretă, rămasă de la Adela, este un sărut apăsat pe care fetița i l-a dat la un moment dat și care a rămas ca o amprentă pe suflet, pe inimă.
În povestirea care dă titlul cărții, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, o adunare de familie, la nunta de aur a bunicilor, este prilej de rememorare a satului în care casele și oamenii fac front comun în procesul de degradare, timpul însuși se surpă peste o lume în curs de mortificare. „Mă simțeam ca o mașinărie care nu poate face abstracție de trecut și viitor, ca o mașinărie care privește în jur și le vede pe toate deodată“, spune autorul, memoria acționează ca un aleph, cu toate suprafețele vizibile în același timp. O proză la limita dintre absurd și incredibil este A fost al mamei mele, aventura în deșert a unui cuplu care alege să își petreacă vacanța încercînd să trăiască senzațiile tari ale necunoscutului. Numai că povestea ia o întorsătură tragică, ca într-un episod din Twin Peaks, toate ființele mor sau sunt omorîte, ei înșiși rămînînd în plin deșert fără apă, fără benzină, fără mîncare, sperînd să apară, ca în Micul Prinț, vreo soluție miraculoasă, salvatoare. În altă povestire, doi bărbați refac, povestindu-și unul altuia, viața unei femei, Marcela, pe care amîndoi o iubiseră în aceeași perioadă, vreme de cîțiva ani (Omul roș). Dialogul, un amestec de funambulesc și melancolie, este o mică piesă de teatru, umorul este o chestiune de gestică. La fel, în Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne, personajele acționează/ reacționează pe roluri, ca într-un film polițist în care elementul surpriză întoarce situația inițială.
La Cosmin Leucuța prevalează stilul direct, incisiv, care nu ezită să exploreze latura brutală a realității, frizînd la un moment dat chiar horror-ul, macabrul, coșmarul. Scriitura sa are energie, frazele scurte, ritmate, cu un ton nervos, fac textele aproape cinematografice. O lume în criză, alienată, care trăiește cu încetinitorul pare să se desprindă din text, ca dintr-o magmă, fără să se regăsească totuși într-o realitate convenabilă. Deși vorbim despre o proză existențialistă, în cei mai tipici parametri, nu regăsim aici nici „Străinul“ lui Camus, nici „Greața“ lui Sartre, contextele noi creează cadre noi, în mai toate textele este o atmosferă de sfîrșit de lume din care, totuși, nu a dispărut de tot speranța.