Aparent contradictoriu este titlul volumului de memorialistică semnat de Nicolae Jinga, Cartea deșertului lăuntric. În accepția curentă, deșertul este un loc arid, lipsit de viață, pustiu, pe când sufletul este sediul plinătății ființei. Pentru autor, ca slujitor al bisericii, termenul are altă semnificație, de ascetism, de smerenie, de lepădare de sine, de ispășire. În acest caz: „Nu chem la cina mea pe nimeni, dar pot veni la ea de bunăvoie toți cei ce duc povara deșertului lăuntric.“ (p. 30). Deșertul poate fi grădina (sau „infernul“) fiecăruia (cultivată cu virtuți, cu amintiri, cu deziluzii, cu iluzii, cu greșeli). Sintetizând, autorul explică: „E vorba, în esență, despre o experiență de viață interpretată subiectiv și, totodată, despre o încercare de scotocire prin cotloanele memoriei în sensul invers obișnuitului, adică dinspre clipa de acum, ultima, către clipa dintâi, cea a intrării în lume. Cel ce va avea răbdarea să parcurgă, în final, Hronicul deșertului lăuntric, dezamăgit de platitudinea textului sau, dimpotrivă, încântat de formula adoptată auctorial, va regăsi ici-colo eșantioane de istorie locală, personaje pe care le voi surprinde în «flagrantul» clipei, portrete în alb-negru, pagini de ficțiune […].“ (p. 120).
Fiind o carte a parcursului existențial, scriitorul se întoarce, cu voluptate de povestitor, cu încântare, la atmosfera lipsită de griji a unei copilării rurale petrecute în anii ’50-’60 ai secolului trecut – într-un sat de pe Valea Slănicului, când preocupările de bază erau scăldatul în gârlă, șotiile pregătite consătenilor, urmărirea cu sufletul la gură a filmelor sovietice proiectate de caravana cinematografică (de aici, se trecea, de la sine, la pasionante jocuri în care se războiau sovieticii cu germanii), dar prezintă, cu un dram de amărăciune, și amintiri din perioada școlarității când, scos în fața careului, era admonestat de „tovarășul diriginte“, fiind etichetat drept „element dușmănos“, fiu al unui „chiabur, exploatator, sabotor, reacționar și «dușman al poporului»“ (p. 22). Între acestea, semnificativă este însă constatarea profesoarei de română că are talent literar: „Când vei fi mai mare, vei scrie. Să ții minte cuvintele mele!“ (p. 21), prezicere reiterată mai târziu și de unul dintre profesorii de la seminar. În anii ’60, a locuit o vreme la un frate (care lucra la Cariera de piatră de var, în satul Vlădeni Ardeal), unde a învățat pescuitul nocturn de mihalți în Râul Valea Mare. Sunt evocate, de asemenea, momente din timpul cursurilor de la Seminarul Teologic din Buzău și sunt realizate portrete pline de afecțiune ale profesorilor. Din această perioadă datează și primele încercări poetice, precum și activitatea de cenaclu. Sunt urmărite, în paralel, ființa evenimențială și relația acesteia de coordonare cu ființa spirituală: „În funcție de reflexul lăuntric parăm, eschivăm sau, dimpotrivă, primim fără drept de apel loviturile sorții.“ (p. 50). Din cauza firii sale independente, ferme, este nevoit, la sfârșitul seminarului, să-și amâne examenul de capacitate.
Scriitorul crede că suntem obedienți ai destinului, pe care îl urmăm fără împotrivire: „există o determinare misterioasă căreia nu ne putem opune și pe care o numim destin“ (p. 97). El consideră că toate evenimentele existenței contribuie la forjarea destinului, sunt parte care se reflectă în identitate: „Până și cele mai banale întâmplări se înlănțuie potrivit unei încifrate derulări filmice.“ (p. 38). Faptele povestite și reflecțiile despre ele „explică viața: așa cum a fost, așa cum este-nu este și cum nu va mai fi.“ (p. 36). Deșertul lăuntric revine în atenția scriitorului, ca loc criptic, indescifrabil. Subiectul este tratat din punct de vedere teologic, dar și din punct de vedere speculativ (bazându-se pe reflecție).
Ca o bijuterie de virtuozitate și rafinament stilistic este implantată în carte figura, istoria (autoreferențială?) lui Lucian Iulius Bassinus, flamin al templului închinat lui Aesculap și Hygiei, în municipiul Dierna (viitoarea Orșovă), în jurul anului 200, un personaj orfic (poate fi vorba și de o translare în timp): „Dacă ai ști, îmi spune cu tristețe flaminul, cu câtă uimire nicicând încercată, cu câtă sfială se trece «hotarul», cu câte sporite dureri te întorci dintr-o lume într-alta!“ (p. 138).
Continuu, naratorul este urmărit de repercusiunile ostile ale factorului politic: prigoana împotriva familiei, exmatricularea din ultimul an de seminar, exmatricularea din ultimul an de teologie.
Este abordată și tema delicată a iubirii („Faptul de-a fi îndrăgostit înnobilează, iar pe termen lung ridică indiscutabil valoarea ființială.“ – p. 155): una juvenilă, având riscul unui incest involuntar, apoi idile trecătoare, colege de școală, de facultate (menționate cu inițiale, V., T. etc.), amoruri confuze, împreună cu preumblările de la o gazdă la alta. Dar toate preocupările sale curente sunt puse în eclipsă de interesul pentru scris, pentru poezie. Autorul prezintă, în mod progresiv, dezvoltarea acestei pasiuni (tot o iubire).
Sfârșitul este o venire în prezent, în Grecia, un sejur la Paralia Katerini, luând cu sine cititul cărților și al lumii, scrisul altei lumi, contemplația, meditația.
Autorul se destăinuie: „termenii sine qua non ai ecuației narative: sinceritatea și exactitatea“ (p. 102), pe care îi aplică în scrisul său cu strictețe, reliefând astfel aspectul confesiv. Nicolae Jinga se dovedește pe cât de bun povestitor, pe atât de talentat descriptor, un priceput analist, un atent organizator al discursului narativ. O admirabilă carte biografică și eseistică, un roman memorialistic.