Nu știu dacă Ioan Radu Văcărescu, pe care regretatul Nicolae Manolescu îl alinta Ienăchiță, este cel mai frumos din orașul „acela“. Dar în mod sigur este unul dintre locuitorii cei mai îndrăgostiți de burgul său natal de pe Cibin. Și nu neapărat de ambianța lui vizibilă, de „grădină“, cu breasla horticultorilor înființată la 1773, ci de grădină a spiritului nevăzut și mai ales a poeziei. Poetul Văcărescu evocă trecerea prin „grădina poeziei“ (O grădină a poeziei, Editura Junimea) a unor mărețe umbre precum Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, Cioran și Noica, precum și a poeților Cercului Literar, dar și pașii spre Liceul Lazăr din urbe ai lui Nicolae Manolescu și ai lui Mircea Ivănescu „dinspre Vasile Aaron spre strada Rațiu“. În prefață, Al. Cistelecan îl numește pe autor „unul din martorii universali ai vieții literare sibiene“. Această definiție, poetică la rîndul ei, este exactă, deși înflorită precum „cămașa și vesta“ personajului misterios portretizat în balada lui Radu Stanca. Aș spune, mai mult, că Ioan Radu Văcărescu are horbotele veșmintelor impregnate de imaginile și amintirile acestui loc unde s-a născut și a trăit mai bine de treisprezece luștri, administrînd într-un fel, prin revista „Euphorion“ și Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor, literatura locului, ca un neobosit grădinar.
Văcărescu a publicat, tot recent, la Cartea Românească, volumul de versuri Cealaltă cafea, care cuprinde și poemele cu care a cucerit Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie din Antalya și în care este vorba, în bună parte, tot despre Sibiul subiectiv. Acum el face, cu aceste „notificări critice“, multiple reverențe către înaintași ori contemporani marcanți, mai ales poeți, dar nu exclusiv. Un emoționant articol se referă la Nicolae Manolescu, evocat în ambianța Casei Scriitorilor „Zaharia Stancu“ de la Neptun, citind la masa lui din grădină, unde stătea mereu cu spatele la mare. Altul, mai rece și precis, la Cornel Regman.
I-am spus lui Ioan Radu Văcărescu, la cea mai recentă ediție a Turnirului de Poezie de la Dion, că seamănă – în alb, cu ochelari de soare și pălărie de pai – cu un mafiot occidental, așa cum îl prezentau filmele românești din anii 1970. De fapt, poetul, deghizat de data aceasta în critic, istoric literar și memorialist, este un mitteleuropean mult mai potrivit cu orașul său gotic-baroc-romantic decît vreo altă personalitate care l-a (ne)fericit pas cu pas.
Desigur, volumul lui Ioan Radu Văcărescu, o reluare mult extinsă, aproape dublată ca număr de pagini, ne asigură autorul, a unei cărți din 2021, cuprinde articole scrise în perioade diferite și cu scopuri felurite. Poate și dimensiunile lor au fost dictate de anumite cerințe redacționale. Dincolo de asemenea obligații, autorul își păstrează modul empatic și tonul reverențios de a trata înaintași precum Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu puși împreună sub semnul „spațiului inefabil“ sau, mai apropiați în timp, Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion D. „Gary“ Sârbu. Cu aceeași tandră deferență se apropie poetul-cronicar de contemporanii săi, mulți dintre ei binecunoscuți colegi de redacție sau prieteni apropiați: Mircea Ivănescu, Dumitru Chioaru, Iustin Panța. Dintre figurile evocate nu lipsesc Mircea Braga, Aurel Cioran și astfel, indirect, fratele său Emil, Joachim Wittstock. Un „personaj“ prezent fără încetare în acest volum este însuși Sibiul, cel pictural și poetic, bîntuit de lirism și de duhurile poeților, ale scriitorilor în general.
Prezența revistei „Euphorion“ în spațiul sibian este evocată cu plăcere și nostalgie. „Rătăcirile“ redacției prin tot orașul au calitatea, pe care o capătă atîtea întîmplări neplăcute, de a se transforma, prin trecerea timpului, în amintiri aurite. Asemenea prefacere pozitivă ține însă și de felul de a fi al memorialistului: senin, dispus să uite inconvenientele și să privească plin de blîndețe oamenii și faptele cu care se confruntă și cu deplină indulgență opera confraților. Fără să mitizeze excesiv orașul căruia îi datorează formația culturală și întîlniri prețioase, directe ori livrești, Ioan Radu Văcărescu este dispus să se arate îngăduitor și duios cu burgul și cu oamenii lui, mai ales dacă ei au o latură artistică și voința de a viețui într-un spațiu al literelor. „Un oraș de care te îndrăgostești ca de o femeie“ – așa descrie el Sibiul.
Volumul se încheie cu două interviuri ample și semnificative. Poetul se arată pasionat de geografie culturală, de diversitatea spirituală a lumii, iar poezia lui se leagă de această pasiune.