Am remarcat mai demult, încă de la romanul Cimitirul eroilor (2017), predilecția lui Adrian Lesenciuc pentru romanul parabolic, pe care de altfel a și recunoscut-o el însuși. Argumentul său este că marile parabole literare (titlul pe care îl invocă fiind romanul din 1920 al lui Evgheni Zamiatin, Noi) conțin în filigran indicația unei căi de urmat pentru omenire. Cale pe care, firește, omenirea nu o urmează niciodată, dar asta e altă poveste.
Noul său roman, Limba lui Hristos, intră în aceeași categorie a parabolei literare. Numai că o face la alt nivel de realizare artistică și intelectuală, începând chiar cu situarea hibridă: romanul se află la jumătatea drumului între utopie și distopie. Ceea ce, să recunoaștem, reprezintă o inovație semnificativă în materie, care îi permite să joace simultan pe două planuri distincte de semnificații, deschizând parabola, pe de-o parte, către semnificații cât se poate de actuale (în contextul geopolitic al momentului), iar, pe de alta, către sensuri spirituale perene.
Romanul pornește de la o întâmplare reală, petrecută recent, în suita de evenimente negative cu impact emoțional ridicat produse în Orientul Mijlociu odată cu „Primăvara arabă“ și cu ascensiunea ISIS. Undeva în Munții Antiliban, aproape de biblicul Drum al Damascului, există o localitate numită Maaloula, în jurul căreia încă se mai vorbește aramaica. Adică limba în care a vorbit și predicat Iisus Hristos. Această lingua franca a Orientului Mijlociu în timpul primelor decenii ale Bisericii lui Hristos, în care au comunicat Sfinții Apostoli și în care și-a scris epistolele și Shaul HaTarsi, după ce a devenit Sfântul Apostol Pavel, este acum, în contextul războiului civil din Siria și al consolidării „califatului“ ISIS/ Daesh, amenințată cu dispariția. Vorbită de creștini, ea este pe cale să împărtășească soarta vorbitorilor ei, uciși sau deportați de rebelii islamiști, hotărâți să distrugă tot ce nu corespunde idealului lor fanatic, de la creștinii orientali la alți musulmani, considerați „deviaționiști“.
Conflictul este, însă, mai vechi și mai adânc decât „Primăvara arabă“ care, declanșată în 2011 în Tunisia, avea să răstoarne pe rând regimurile autoritare din Libia și Egipt, înainte de a ajunge în Siria, unde a făcut cele mai mari ravagii. Limba lui Hristos plonjează adânc, în istoria conflictelor succesive din Orientul Mijlociu, pe calea unor decupaje așezate în trei straturi temporale: prezentul, trecutul apropiat (declanșarea războiului civil din Liban, în 1975) și trecutul biblic (apariția Sfântului Apostol Pavel, a primilor săi discipoli și, odată cu aceasta, a primilor martiri creștini).
Toate cele trei planuri se ramifică, însă, spre semnificații complexe, care antrenează efortul nostru de reflecție. În prezent, de pildă, Amar – un libanez creștin ajuns de tânăr și naturalizat în România, spre a scăpa de coșmarul războiului civil – se confruntă, mai întâi, cu năravurile tranziției (căci, ajuns în politică, i se oferă ca răsplată a angajamentului său, o funcție la… salubritate, bănoasă, dar dezonorantă în codul etic oriental). În trecutul apropiat, în adolescența și tinerețea sa libaneză, el asistase la o altă consecință a politicianismului, mai gravă decât prezenta ineficiență a democrației române. Și anume, la colapsul sistemului creat de înțelegerea Sykes-Picot, din 1916, pe baza căreia se întemeia Republica Liban. Desprinsă din Marea Sirie, pe baza majorității ei creștine de la începutul secolului XX, tânăra republică a ratat întregul proces de modernizare, căzând pradă sectarismului religios. Povestea modernizării ratate o aflăm în amintirile lui Amar, al cărui tată era comunist. Paradoxul Orientului este că, acolo, a fi comunist însemna (vezi și cazul Kazantzakis) cu totul altceva decât în Europa. La noi, comunismul este un epitom al înapoierii, refuzului modernității și represiunii; în Liban, el reprezenta, dimpotrivă, modernizarea, secularismul și refuzul fanatismului religios… Cele patru comunități întemeietoare – creștini (deopotrivă catolici și ortodocși: Amar e maronit, deci catolic), musulmani sunniți, musulmani șiiți și druzi – se transformă în partide politice și în formațiuni paramilitare, iar războiul civil distruge instantaneu ceea ce părea a fi, la începutul anilor 1970, o „Elveție a Orientului Mijlociu“.
La început, numai atmosfera de haos, violență și radicalism pare a lega povestea libanezo-română a lui Amar de istoria (frumos repovestită în roman de Adrian Lesenciuc) a Sfintei Tecla. Originară din regiune, discipolă a Sfântului Apostol Pavel, imediat după iluminarea și convertirea acestuia pe Drumul Damascului, și întemeietoare a comunității din Maaloula, Tecla a fost primul martir creștin, victimă a neînțelegerilor, temerilor și fanatismelor legate de apariția noii religii. Treptat, însă, se iluminează un prim sens al parabolei romanești: este vorba despre diferența dintre credință și crez, dintre frumusețea și deschiderea marilor învățături și îngustimea și întunericul fanatismului. Tocmai religia iubirii, întemeiată pe Hristos, este întâmpinată cu moarte și violență, respingere și neînțelegere.
Revenind la prezent, Amar are în carte un dublu ortodox: este vorba despre prietenul său Adel, teolog și cursant, ca și el, la Colegiul Național de Apărare (un soi de „rit de trecere“, fără de care libanezului naturalizat român i s-a spus că nu poate face nimic în politica noastră). În personajul Adel, cunoscătorii pot recunoaște modelul unui strălucit prelat brașovean, teolog lucid și rafinat și scriitor de valoare. Dialogul dintre Amar și Adel inițiază, în roman, o discuție care induce un al doilea sens important al parabolei: dialogul dintre mentalitatea europeană și cea arabo-orientală. Amar înțelege, încetul cu încetul, faptul că solidaritatea creștină nu este suficientă pentru a transgresa barierele de mentalitate. Pentru aceasta, este nevoie de dialog și de cunoaștere, de demontarea prejudecăților și răspândirea cunoștințelor pozitive.
Când în Europa ajung știrile despre războiul civil din Siria – care are, firește, ramificații și consecințe în Liban – și despre ravagiile pe care le face ISIS pe teritoriile biblice ale Mesopotamiei și Siriei, în cei doi protagoniști se naște dorința de acțiune. De acțiune salvatoare. Ajuns secretar de stat în România, chiar în Ministerul Apărării, dar rămas fără funcție în urma unei obișnuite răsturnări politice, Amar pornește în căutarea lui Adel, care se afla deja acolo într-o stranie misiune de pace. O călătorie periculoasă, în care căutarea Dublului său român se transformă – și pe fondul unei sănătăți șubrede – într-o căutare a Sinelui. De altfel, romanul este împărțit în 16 capitole, toate purtând alternativ titlurile: Eu, Adel, Cruciada, Shaul, Tecla și Calea. Cuvinte-cheie pentru un traseu în care naratorul primului capitol, Amar, își pierde treptat identitatea complicată și restrânsă (de libanez creștin, catolic, fiu de comunist și naturalizat român), spre a-și găsi calea. Care nu este numai a sa, este și a întregului Orient. Este vorba, evident, de calea păcii. A regăsirii adevăratului mesaj al lui Hristos.
Adrian Lesenciuc lasă într-o fertilă ambiguitate anumite împrejurări, de la soarta concretă a ultimei comunități vorbitoare de aramaică, cea din Maaloula, și până la destinul celor doi prieteni, Amar și Adel. Probabil că, în teribilele represiuni anticreștine provocate de ISIS, micul grup de vorbitori de aramaică s-a risipit iremediabil. Însă, dacă limba vorbită fizic de Hristos se va fi pierdut, sensul învățăturii sale a supraviețuit pierderii cuvintelor. Adel înțelege că adevăratul sens al unei cruciade nu este uciderea „necredincioșilor“, ci a demonilor interiori ai fiecăruia dintre noi, spre a atinge pacea, ceea ce nu se poate face decât prin iubire și sacrificiu (de unde și rolul simbolic pe care îl joacă în roman povestea primei martire creștine, Sfânta Tecla). Amar află și el, mergând pe Drumul Damascului pentru a salva o comunitate creștină, că salvarea începe cu salvarea sufletească a fiecăruia dintre noi, pornind de la noi înșine, către cei apropiați. Și că, vorba proverbului iudaic, e de ajuns o lumânare ca întunericul cel mai adânc să se transforme în lumină.
Avem în Limba lui Hristos un roman doldora de cultură și de miez. Scriindu-l, Adrian Lesenciuc a biruit, pe cont propriu, una dintre metehnele vechi ale prozatorului român, care, se știe, scrie numai „despre noi“ și „pentru noi“. Cel mai bun roman al său de până acum are o vădită semantică universală.