Dacă volumul de pseudomemorii, Despărțirea de București, al lui Victor Ieronim Stoichiță intitulat o „poveste“, adică roman în toată regula jucat pe ambiguitatea între ficțiune și non-ficțiune oferea perspectiva unei familii cu alură aristocratică, fie ea și una intelectuală, cosmopolită, rafinată și înrădăcinată în bunul trai și bunul gust al vieții din l’ancien régime, volumul de memorii Scriitor în comunism (subintitulat „niște amintiri“) al lui Ștefan Agopian, aflat la a doua ediție la Editura Polirom ilus trează un mediu plebeu, chiar mahalagesc pe alocuri, poate trece oricând drept roman. Dar și aici există o ruptură în des fășurarea etapizată a vârstelor cu toate chichițele și întâmplările lor atunci când la pagina 86 memorialistul face vânt unei întregi etape, și nu una oarecare, adolescența: „Deoarece nu sunt Tolstoi, care a debutat cu trilogia Copilăria. Adolescența. Tinerețea, o să sar peste adolescență, pentru a mă ocupa, cam la întâmplare, de tinerețea mea“. Romancier în esența sa, Agopian împrumută memoriilor sale dinamica unui roman, un roman al formării pe un portativ existențial care include copilăria, experiența stagiului militar și perioada în care se formulează ca scriitor. Dimensiunea plebee este accentuată în spiritul romanului picaresc, care-și preciza modelul voga în Spania secolului XVI cu apariția Vieții lui Lazarillo de Tormes (1554) cu personaje lipsite programatic de orice limpieza de sangre, corcituri nestânjenite de extracția joasă, ba dimpotrivă, amestecate în aventuri mărunte, în tot felul de daraveri și potlogării amuzante, cu un anecdotic dilatat spre enormul emfatic. Iar Agopian este un povestitor remarcabil care stăpânește mai multe registre stilistice de la cele joase de o suculență acidă unde vorba fără perdea circulă nestingherit la cele înalt-ceremonioase, cum o arată Manualul întâmplărilor. Astfel, autorul memoriilor vorbește fără nicio sfială despre o parte dintre membrii familiei sale în termeni depreciativi, care câștigă însă prin prelucrarea literară statutul unor portrete inubliabile. Mama sa, Marioara, este o hoață care-și inițiază fiul în furtișaguri, care-l bate fără milă când refuză complicitatea, mahalagioacă, adulterină fără rețineri, unsă cu toate alifiile, dar remarcabilă în linia construcției personajului. Ca orice negativ acaparează atenția și asigură culoarea unei lumi de mahala pe care Agopian o ilustrează cu specimenele ei ca pe o colecție de curiozități, o lume de amestec, de umplutură, cu evrei, armeni, țigani, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea“, cum spune Mateiu Caragiale cu care autorul are în comun plăcerea bârfei și a faptului divers nu atroce, ci burlesc, cu ceremonialurile, țâfnele și preocupările ei. Avem aproape un tablou de gen, cu o plăcere a culorii locale, precum cele flamande ale lui Adriaen Brouwer cu bețivi, scene de cârciumă și de viață privată, un decupaj de „viață nudă“ în comunism, care impune acest spirit al lui „a te descurca“. Feliile de viață de cartier câștigă prin verva și mai ales prin convivialitatea unei personalități prin excelență asociative. Ironia și autoironia presărate la tot pasul configurează subtil expresia unei distanțe, efectul de perspectivă pe care-l induce abil scriitorul care desfășoară manualul întâmplărilor autobiografice cu racursiuri, analepse și prolepse, cu digresiuni care ridică întâmplarea pe un plan de reflecție mai înalt, cu privire la societate.
Volumul său de memorii răspunde unei interogații esențiale, – ce înseamnă să fii scriitor în comunismul românesc?, – fapt ilustrat cu propriul caz, dar și cu altele. Aici intervine un alt mediu, în afara celui familial și al mahalalei, cel scriitoricesc, pe care Agopian l-a cunoscut destul de bine și pe care-l descrie cu aceeași dezinvoltură malițioasă ca Bulgakov în Maestrul și Margareta și care tincturează și biografiile unor fețe simandicoase precum cea a conului Alecu, alias Alexandru Paleologu, și recompune un mediu aparte, cel al boemei cu patima autorlâcului. Pentru tipul de relații și angajamente, pentru felul în care funcționa Uniunea Scriitorilor și cum se raportau scriitorii la puterea politică, pentru cedările, dar și sumețirile și versatilitatea lor, cartea lui Agopian nu este doar restitutivă, ci și constitutivă. Scriitorul plonjează în miezul unui sistem pe care-l disecă asemenea unui anatomopatolog cu o delectare pe care ne-o împărtășește.
Apropierea de doi mari scriitori, poetul alfa al generației 1960, Nichita Stănescu și prozatorul alfa al aceleiași generații, Marin Preda, ocazionează două capitole uluitoare ale cărții, chiar dacă disproporționate sau mai precis invers proporționate. Nu știu o biografie mai vie și mai plină de sugestii și culoare a lui Nichita Stănescu decât cea a lui Agopian din acest capitol, chiar dacă face abstracție de copilăria și adolescența poetului cu care nu a venit biografic în contact. Anecdotica nichitastănesciană nu este validată pe de-a-ntregul, felul poetului de a fi în lume, cu boema pe care a întreținut-o și cu care s-a întreținut tot timpul vieții este ilustrată cu scene de viață literară. La un moment dat, Agopian alcătuiește o listă de defecte ale poetului, dar ea e una aproape tandră. În ciuda spiritului malițios și vezicant al prozatorului afecțiunea și admirația se citesc la fiecare pagină dedicată poetului, dar fără a îndepărta luciditatea. Avem și o listă particulară a destinelor celor care făcând parte din cercul intim al scriitorului i-au supraviețuit pentru mai mult sau mai puțin timp ca și cum posteritatea se scrie cu viețile continuate ale prietenilor de odinioară. Marin Preda nu este un familiar, dar evocarea sa este de efect, pentru că el este marele prozator al epocii și oglinda în care nu mă îndoiesc că a tras cu ochiul și Agopian. Memorialistul evocă cu destulă precizie și nu tocmai discretă satisfacție momentele emblematice ale unor scăderi în ochii criticii pentru ambii scriitori, – Nicolae Manolescu, Eugen Negrici servesc drept repere inconturnabile. Mai ales opera lui Preda apare cumva împuținată la reevaluare, părăsită de aura de odinioară. Însă personajul lumii literare postbelice, marele singuratic Marin Preda, izbutește exponențial în relatarea unei întâlniri unde raissoneur-ul este Agopian. Înclinației spre caricatura frivolă îi răspunde ca un fel de contrapondere o franchețe uneori brutală sau prezentarea de sine strategic diminuată în multe dintre contexte. Ștefan Agopian a devenit un personaj în cartea de memorii a lui Ștefan Agopian. Ecartul subtil, dar detectabil al autoironiei validează prin contrast, așa cum în câmpul tactic al literaturii o poziție aparent sau temporar marginală, a armeanului care se știe și se lasă confundat adesea după pigment cu un țigan, a celui care se legitimează după apartenența la confreriile speciale ale looserilor, golanilor, băieților de cartier, dar tot atât de bine a boemei scriitoricești, a scriitorului întârziat la debut de tot felul de chichițe și sicofanți, scapă predefinirii care imolează intronând figura indelebilă și proteică a marilor personaje de roman.
Capacitatea lui Agopian de a evoca metabolismul microsocietăților scriitoricești, fie cea a boemei din jurul lui Nichita, fie a membrilor redacției de la „România literară“ a acelor vremi, fie a lumii de prietenii și indiosincrasii conferă cărții și un rol documentar important. „României literare“ scriitorul îi dedică un capitol, o petite histoire plină de nuanțe și detalii inedite despre viața pe care publicația o găzduia. La final, Agopian a adunat câteva ficțiuni autobiografice (Un evreu necăjit, Cîte ceva despre lucrul bine făcut, Oglinzi, pizdă și azotat de argint, Domni și Domnișoare) din materialul biografic care se confundă aproape cu memorialistica și care tentează ca și aceasta un soi de jemanfișism superior, pigmentat uneori cu câte un paradox, juxtapunând istoria peste detaliile unei vieți mărunte într-un fel de dezinvoltă ricanare a proporțiilor și ierarhiilor pe care un romancier și-o poate permite fără să cadă în ridicol. Iată una dintre frazele care îți poate rămâne agățată de memorie: „Rușii tocmai invadaseră Cehoslovacia și nici mie nu-mi mergea prea bine.“ În orice caz, memorialistica lui Agopian se înscrie tot atât de bine în orizontul ficțiunii așa cum, uneori, ficțiunea pare să coboare în cotidian cu un diafan nichitastănescian „pas de domnișoară“.
Ștefan Agopian, Scriitor în comunism (niște amintiri), Editura Polirom, 2024
43-44/2024