Ce facem cu obiectele? Unele dispar atât de repede (vechi casetofoane, vechi mașini de scris, vechi sifoane și patefoane sau vechi războaie de țesut de prin casele copilăriei noastre…) înlocuite cu mult mai practice produse ale noilor tehnologii, deci și cu nume noi, cu „realități“ recente, încât pentru generația imediat următoare ele par să nici nu fi existat vreodată. Dispare oare și vechea noastră lume odată cu ele, marcând astfel perfid, din exterior, și lenta noastră dispariție personală? Sigur că da. Dar ce facem cu aceleași obiecte demodate sau dispărute când ele păreau să fie importante în vechile noastre poeme, iar caducitatea lor ulterioară face și mai obscur mesajul din texte, ba chiar îl ridiculizează? Reiau o parte din întrebările cu care, nu de mult, „România literară“ mă provoca să particip la o anchetă de opinie, și le întâmpin fiindcă împreună cu altele de aceeași natură mă interpelează insidios de mai multă vreme. Îmi amintesc vag de un poem (mediocru) scris în studenție, pe care, totuși, credeam că îl resuscita o „găselniță“ din final: marcam acolo despărțirea definitivă de o iubită cu momentul când fisa de telefon cădea în aparat, iar după acel vag clinchet eu nu scoteam niciun sunet și puneam telefonul public în furcă. Era un fel de tăcere transferată obiectului, dar în mintea mea de ambițios poet începător se configura atunci un fel alegorie poetică pe care o credeam chiar originală! Acum, că aproape au dispărut telefoanele publice cu fisă îmi dau și mai bine seama că lipsa mea de curaj (să îi spun ei cinstit că se terminase totul între noi, nu să o las să audă doar căderea fisei) era și de un gust estetic dubios! Obiectele nu preiau emoțiile noastre, ele pot deveni repere pentru unele emoții de odinioară, dar niciodată ele nu înmagazinează intensitatea sau complexitatea acestora în absența unui enunț predicativ. Când spun enunț predicativ (care nu trebuie să fie neapărat explicit, dar nu poate să lipsească din structura intimă a poemului) mă gândesc imediat și la minimalismul din poezia recentă, dar și la seriile de obiecte banale înșirate de cei care mimează astfel un discurs secundar: adică vor să obțină dramatizarea poemului expunând lipsa de dramatism a obiectelor sau, prin antiteză implicită, construiesc un vag denunț al materialității exagerând prezența acesteia. Faimoasa deconstrucție care a pulverizat formele și volumul obiectelor în pictură, de la cubism la dispersia atâtor sugestii de forme în expresionismul abstract, nu funcționează și în poezie. Vidarea de conținut prin supralicitarea seriilor de obiecte sau de banalități intenționate, ucide acea minimă intenție prietenoasă pe care poetul trebuie să o strecoare în poem dacă vrea să-și ademenească cititorul (în absența căruia poemul nu se împlinește).
Sigur că în viața de toate zilele nu ne alegem obiectele, plantele, animalele, peisajele, gusturile, mirosurile, spaimele sau rarele momente de fericire care mai târziu vor țâșni nostalgic din amintirile noastre (de aici și mania colecționarilor de toate soiurile). Eu personal am o predilecție pentru uneltele țărănești tradiționale cu care lucram împreună cu tatăl meu (iar astfel îmi readuc copilăria); multe erau fabricate chiar de el, și evident că pe atunci eram fascinat să văd cum se face o greblă, cum se ascute o secure, cum lucrezi cu rindeaua, cu sfredelul sau chiar cu fierul încins pentru a construi o grapă sau cum se pune armătura la o loitră. Era să stric o ușă fiindcă încercam să îndoi, în spațiul dintre partea fixă și cea mobilă, capătul unei scânduri „fiert“ în apă clocotită, pe când încercam să-mi fac schiuri ca vechii vikingi. Dar pe mai toate acele dragi obiecte ezit să le convoc în poezie, deși aș putea conta pe generația cititorilor de vârsta mea că nu le sunt tocmai străine. Mă refer la acea generație care încă mai înțelegea semnificația majorității obiectelor casnice și limbajul „țărănesc“ al lui Creangă din Amintiri… Acum, aproape la toate paginile humuleșteanului trebuie să pui note de subsol, iar copiilor cu tabletă trebuie să le explici cum se jucau mâțele pe cuptor cu ghemotoace de lână și împreună cu acei copii dintr-un sat al Moldovei, pe când timpul și pe acolo trecea mai alene. Deci adio farmecului spontan și spațiului de copilărie mirifică din acea carte care a legănat și copilăria multor generații de orășeni. Mi-e dor de lanurile de cânepă din copilăria mea (și a lui Ion Creangă), dispărute aproape cu desăvârșire, intenționat alese de mine să dea titlul unei antologii pe care am publicat-o mai demult în Columbia (sper să nu fi înțeles columbienii că mă refeream la canabis). Mi-e dor permanent de barda tatălui meu, ascuțită ca pentru un stângaci cum era el, ascunsă sub raftul de jos al bibliotecii mele din casa părintească, dar ezit să o numesc într-un poem. În schimb plugul, da, fiindcă este un nume generic, se află în Odiseea și la Vergiliu, iar în ale sale Georgice, minunatul poet-agricultor descrie minuțios muncile câmpului și atâtea alte îndeletniciri umane din vremea lui, însă nu procedează la inventarieri, ci elogiază sursele vieții în aspectul lor fundamental. Eu mă tot întreb cum va fi răsturnat două brazde simultan faimosul plug în „V“ (aratrum auritum) al romanilor, fiindcă cel al tatălui meu avea orientate diferit lamele plugului, sus-jos, iar o manetă specială le inversa la capătul brazdei, așa că următoarea felie de pământ era tăiată de pe miriște în continuare pe aceeași latură și nu simultan dreapta-stânga. Iar dacă tot vorbim de vechi pluguri ce au arat prin scrierile anticilor, să nu uităm că acel tip de scriere căreia îi zice bustrofedon, în franceză boustrophédon, deci un fel de scris al boului care ară, pe primul rând literele înșirându-se de la stânga la dreapta, dar pe rândul următor noul enunț adoptând ordinea inversă, de la dreapta la stânga; deci cu câte două orientări alternativ diferite pe fiecare strofă! Dacă nu procedezi cu brazde alternative, probabil trebuie să o iei de la margine arând în spirală până acolo unde centrul absolut al tarlalei coincide cu gura Infer nului…
Deci numele de obiecte trebuie să simbolizeze mai mult decât ceea ce, prin utilitatea lor, pare să definească epoca. „Cnemidele“ sau apărătorile de bronz pentru fluierele picioarelor, ale hopliților greci, nu mai sunt folosite de războinicii de azi în Crimeea; trebuie să te duci la dicționar dacă vrei să pricepi rostul lor obscur. Iar așa vezi că ele făceau parte doar din accesoriile vieții, chiar dacă erau prezente în poemele homerice, alături de cuvinte fundamentale (care însă pot dobândi și valori simbolice fundamentale: fusul țărăncii și fusul Moirei). Instinctul poetic trebuie să te îndrume spre acele aspecte fundamentale care ar putea să țină în viață poemul tău și pentru generațiile viitoare, facilitând înțelesul mesajului tău care este altceva decât un inventar de obiecte din vremea ta cu care ești tentat să-ți îmbogățești expunerea. Nu mă refer aici doar la țâfna ieftină a unor novici care deja își împăunează textele cu acronimele ultimelor aplicații din limbajul computerelor. Nu știm cum îmbătrânesc cuvintele, mai cu seamă cele care desemnează obiecte. Dar bănuim că misterioasa noastră viață se întemeiază pe anumite fundamente complexe care fac atingere și cu obiectele și cu celelalte ființe sau fenomene ce ne însoțesc parcursul, iar o poezie care își respectă potențialul de mesaj, dincolo de toate capriciile ludice sau experimentale de care se poate lăsa tentată, nu le poate ignora.
Dar mi se va spune, pe bună dreptate, că poetul tânăr este în primul rând omul tânăr intrat în adolescența lui odată cu noile invenții tehnologice ce i se par un adevărat miracol. El are convingerea că acestea definesc perfect identitatea lui în timpul prezent (computerul, telefonul inteligent, rețelele de prieteni sau de „socializare“, diversele aplicații ludice de interconectare plus sentimentul că, spre deosebire de generațiile precedente, el s-a născut cu identitatea de locuitor al unei rețele mondiale fără particularități locale sau individuale importante). Cum să evite în poezie cuvinte din această sferă? Toate aceste obiecte îl atrag firesc, și mai mult ca sigur există cititori familiarizați cu aceeași lume, care se pot regăsi în poemul său. Evident că eu nu am un răspuns, după cum nu știu nici cum va fi poezia viitoare, cu care se exersează deja anumite programe de inteligență artificială. Am însă certitudinea că acele texte vor muri de moarte subită înghițite unele de celelalte și repede uitate ca experiment. Căci nu există emoție umană artificială căreia să i se adreseze un eventual sonet de inteligență artificială. Dacă în timp de câteva decenii în tehnologiile informaticii s-a trecut de la cartelele perforate la, iată, primele computere cuantice – iar prin „qubit“ ni se promite o imensă revoluție benefică inclusiv pentru prelungirea vieții – putem fi siguri că ființa umană nu va putea ocoli același spectru de emoții, dubii, interogații sau deznădejdi care o definesc dintotdeauna, născute din sentimentul precarității fiecăruia dintre noi în eterna tăcere a stelelor. Numai poezia scrisă de mâna tremurătoare se va putea apropia și pe viitor de sufletul tremurător al omului viitor, cred eu, absolut convins că dacă i se va aplica poeziei inventivitatea statistică obținută prin acești viitori „qubiți“ (adică fenomenali multipli ai actualilor „biți“ binari) va fi un limbaj de gheață fără șansa de a apropia om cu om.
Se pare însă că mi-am întins singur o capcană. Viața modernă se dema terializează cu o viteză uluitoare, în timp ce devine tot mai materialistă. E un paradox al abstractizării care nu mai îmbogățește gândirea speculativă, ci mai degrabă sărăcește reprezentarea realului. Se prea poate că au rămas foarte puțini copii, mai cu seamă prin părțile înstărite ale lumii, care să fi văzut vreun fus, fiindcă ne îmbrăcăm cu toții doar de la fabrica anonimă de textile a lu mii, și degrabă aruncăm pe maidanele universale țoalele noastre pe care, din capriciul unui răsfăț de opu lență de obiecte, le credem repede demodate. Tot așa cu plugul, cu ciclurile produc tive ale anotimpurilor, cu pâinea sau cu untul care ne hrănesc zil nic – câți dintre răsfățații abundenței mondiale (selective) mai au reprezentarea bazică a procesului de unde rezultă hainele, alimentele, uneltele sau, pur și simplu, fierul de la clanța ușii lor? Iar odată cu această opulentă productivi tate de obiecte vine și o modificare profundă în ordinea valorilor, de obicei cu marginalizarea muncii care întreține în mod tradițional viața chiar de la originea meseriilor și a îndeletnicirilor umane. Să ne mirăm că genial e considerat croitorul care ba lungește, ba scurtează fustele, iar imensa industrie a modei reciclează și imense fonduri clandestine din circulația mon dială ocultă a banilor, în timp ce culegătoarea de bumbac, sau cel care scormonește pământul după metale rare, sau (din nou) plugarul și văcarul și legumicultorul sau oțelarul rămân uriașii anonimi (cu Facebook cu tot), peste care uitarea așterne straturi definitive încă de la naștere? Nu mă intrigă universul și puterea dobândită de noua minoritate (extrem de activă) a „influențato rilor“, ci mai degrabă cu ce anume influențează ei. Mi se pare debil să dai din cap, cu un click, la un enunț cu zero conținut lansat de o asemenea influențatoare numai fiindcă interpretează o melodie cu succes de sezon sau are un apetisant posterior ce încă nu i s-a fleșcăit. Iar toată această vehiculare de mici fraze nule cu extaz epidermic refuzat la semantizare se perpetuează doar spre maximul profit al comerțului. Nicicând vechile grupuri sibarite din Roma lui Petronius nu-și vor fi putut imagina o asemenea „imperială“ etalare a desfrâului existențial. Cum naiba acceptă atâta omenire, inteligentă și sen sibilă, să băltească în futilitate și arogantă vacuitate? Ajuns la această răscruce nu mai știu încotro să o iau. E limpede că am intrat euforici într-o civilizație de un materialism odios, unde orice efort de spiritualizare abia dacă este tolerat ca un comportament bizar. Oare ce să le spună poezia acestor „consumatori“? Dar dacă nu lor, atunci cui? Dar dacă nu acum, atunci când? Dar dacă nu eu, atunci cine? Unele din aceste întrebări figurează chiar în Talmud, deci nimic nou sub soare. Doar că, în mod miraculos, marea poezie le-a răspuns de fiecare dată, și nu cu timiditate.