Scrisoare pentru Nino
motto:
„ții minte, Nino, luna mai,
când ne plimbam în parcul Tei,
când tu fumai țigări Carpați,
și ne iubeam ca niște zmei.“…
Dragul meu Nino,
E iulie, luna ta!… Oare dacă m-ai auzi acum, ți-ai aminti că atunci, la Ateneul Popular de la Liceul „Mihai Viteazu“, am ajuns prima oară, nu ca poetă, ci ca însoțitoarea unui orb care scria poezii… ce înseamnă destin? Nu știu de unde până unde, mă asaltează chiar acum câteva versuri, nu sînt sigură dacă le-a scris Nicolae Labiș: „studentei de acasă i s-a trimis un vin / eu am băut dintr-însul / era un vin modest / ca mămăliga bună / ca pâinea de sub țest /“ – aici s-a rupt filmul… dar, peste câteva minute, continuă, „și ce ascunse doruri / ce nedormite nopți / visează-n carnea dulce a strugurilor copți“… (cam așa). Îmi plăcea să citesc poezii, țin minte că primele versuri nu le-am înțeles, de parcă nimerisem într-o cameră secretă, unde am dat peste o limbă străină și ca s-o pot înțelege aveam nevoie de o altfel de cunoaștere, decât cea a înțelesului obișnuit… așa am ajuns noi doi, unul la celălalt, poate în clipele faste, când oamenii își descoperă din întâmplare limbajul secret… n-o să mă crezi, știi ce mi se întâmplă acum? Dacă m-aș lăsa pradă vocii care-mi dictează, m-aș supune orbește cuvintelor ivite fără noimă, astea vin așa de capul lor, deși nu le chem, fără subiect și predicat! astea-s născătoare de poezii!
Cât a trecut, Nino… de când ai venit așa neanunțat sau… de când te-ai dus, la fel de neanunțat?! Nu prea vorbesc cu tine… de fapt, noi doi, nici atunci în Tei, când băteam aleile parcului, nu prea vorbeam… citeam din „Cântecele despre viața și moartea stegarului Christoph Rilke“. Îmi aduc aminte, era o carte de format mare, un fel de album, semnată de poetul meu preferat în anii aceea, Rainer Maria Rilke „să călărim, să călărim, prin zi, prin noapte, prin zi…“. Varianta românească e aproximativă și nu știu de ce, de fiecare dată, în continuarea acestor versuri, în capul meu urmează automat: „dacă această carne moale, s-ar preface în stropi de rouă și dacă cel veșnic, nu și-ar fi rostit necruțarea asupra uciderii de sine: «să mori? să dormi? dar dacă visezi?»“… (monologul lui Romeo „a fi sau a nu fi“ – din piesa Romeo și Julieta de Shakespeare).
Apoi, ne așezam pe-o bancă, împărțeam aceleași țigări „Carpați“ și ne citeam ultimele poezii… Acasă ne aștepta o pisică neagră, Pusi, un câine – corcitură de lup, Luxy, ceaiul din frunze de gutui, poemele lui Lorca și nelipsita rugăciune înainte de somn… „Dac-ai fi instrument, ai fi violoncel“… ți-am spus! Ai fost primul bărbat care mi-a comparat picioarele cu superbele instrumente de făcut muzică dintr-o eventuală orchestră formată din membre ale trupului și, de câte ori îmi puneam pijamaua, mă comparai cu nu știu ce gimnastă celebră. Îți mai aduci aminte? Îmi place că amintirea ta se continuă la mine în minte prin cuvinte care-și repetă rolul, până când piesa va fi scoasă din repertoriu.
La început scriai numai tu poezii. Aveai un caiet aproape plin. Deși nu scriam și nici nu eram tentată să scriu versuri, pe ale tale le găseam surprinzător de bune, poate unde eu îi rămâneam fidelă rolului de cititor, până într-o zi, când s-a produs contaminarea… Încet, încet, Tiberiu, băiatul nostru, prim balerin la Opera Română, care a devenit mai târziu „exigentul critic literar“ al familiei, te-a declarat rituos pe tine – poetul George Almosnino – cel mai bun dintre noi doi!…
Uneori mi se pare că la tine, Nino, tăcerea era arma secretă. Tăcerea ta avea mister! poate tocmai fiindcă te trăgeai dintr-un vechi neam sefard…eu mă bucuram ca o femeie care nu se dezminte, când este încântată mai mult de succesele bărbatului ei, decât de succesele personale! Uite-așa mi se învârt pe deasupra capului lanțuri sonore de vocale-consoane de-a valma și fața ta foarte prelungă, Nino, apare ca o umbră pe peretele din fața televizorului, unde se transmite chiar acum un meci al Rapidului. Fotografia ta e proptită de vaza cu gladiole, ca tu să poți privi în voie, din poză, meciul Rapidului.
Au trecut anii… din ce se adună trec mai repede… „cum zboară anii / trec clipe, clipe / lebede albe“. Așa începea prima poezie scrisă de tine pe care mi-ai citit-o. Când te-am cunoscut, eu nu scriam poezii… m-am strecurat ca un hoț în noapte „fără zgomot, fără pas, ca un suflet de pripas“ în grădina deliciilor și am descoperit că tu ești (vorbesc la prezent!) bărbatul care a știut să mă iubească atât de frumos, încât a dat în femeia din mine peste un poet…
N-ai bătut niciodată la porțile revistelor, nici nu le-ai dedicat poeme idolilor „poeziei angajate“! Și lăsându-mi mie cale liberă, ca orice „cavaler“ care se respectă, eu, care am fost temperamental născută să ies la rampă, am „profitat“, iar tu „Nino al meu păreai fericit să fii lăsat în pace!“. Chiar dacă am fost totdeauna conștientă că tu erai mai bun decât mine… dar, ce mai contează asta… acum… răsplata noastră ne-a dat-o „cineva de acolo de sus care ne-a învățat că iubirea e rugăciune, nu prostituție“…
Da, dragul meu Nino, eu știu că mulți mă judecă fiindcă te pomenesc, poate prea puțin în amintirile mele… dar, probabil că țara ta nesfârșită nu încape în mica mea parcelă de pământ, unde se pare că nu mai e nevoie de nici un cuvânt ca să te faci înțeles și cu atât mai puțin, iubit…
Drumul meu se apropie de sfârșit… gândul ăsta s-a instalat în mintea mea, stă acolo cuminte și tace. Poate că traversarea pe celălalt trotuar e mult mai ușoară decât îmi închipui…
Dar, eu nu mă pot hotărî ce să iau cu mine: o beretă, un batic, periuța de dinți, rujul de buze… eu nici măcar nu mi-am pregătit, ca mama, lenjeria de corp și rochia cu care să mă îngropați… mă gândesc că o să aveți toate motivele să mă înjurați, că v-am lăsat toate nimicurile astea pe cap, mai ales cărțile. Parcă îl văd pe Tiberiu, alături de Angela, pe post de bibliograf principal, luptându-se cu volumele lui Goethe, Schiller, Lessing… și toate îmbrăcate în piele… toate în alfabet gotic!
Da, dragul meu Nino, pe curând,
Nora Iuga
17 iulie 2024, București
Spital
N-am vrut să trec prin pădure,
aer canin, sfâșiat,
ce pot să fac?
Fără păsări pădurea are mirosul
coridoarelor de spital.
Soră, vecinul de cameră trage să moară,
se zbate în pat și e gata
să cadă de-a curmezișul drumului meu.
Singur n-am să pot trece
peste pervazul ferestrei și degeaba
am sărutat piciorul de lup
spânzurat de tavan în lumină.
Soră, dă-i omului acesta, ce încearcă
să moară, trupul tău.
E gata să-mi cadă de-a curmezișul
drumului
și-am să fiu nevoit să-l rod
până la oase și oasele,
să pot trece înainte.
Soră, rămâne fără păsări pădurea.
Dacă nu aș auzi
Arbori tunși. Desfrunziți.
Nu credeam să mă pot popula
cu verde atâta.
Stau întins la pământ
privind crengile plecate spre cer.
Nimeni nu-mi cheamă sângele înapoi.
Desigur aș dormi populat de frunze
dacă
nu aș auzi omizile
cum se divid.
Depinde
Totul depinde de călimări…
și această femeie nu poate trăi
decât îmbrăcată în cerneală
și acest cal și această cheie
care păzește o pasăre împăiată.
Totul depinde de călimări
totul depinde de culoarea cernelii;
aceasta este sărbătoarea
și singurul gest de pudoare.
În mare
Am căzut în mare
și m-am transformat în iarbă.
Pești lucitori mușcau din mine
și mureau imediat.
Deodată cei rămași
au început să se izbească de maluri
șuierând:
E un om printre noi
morții ne stau mărturie!
Peștele dulgher
Mi-am adus aminte de cele câteva ore
pe care le-am petrecut în mare.
Atunci am aflat povestea peștelui dulgher.
Era un pește respectat și iubit,
făcea leagăne de copil și paturi de nuntă.
Odată a spus… (nimeni nu-și mai amintește
prea bine ce a spus)
și cuvintele au trecut din pește în pește
și au fost dăruite pescarilor,
Era un pește respectat și iubit,
câteodată se întorcea din larg aducând
cu el
câteva pene de la un evantai
sau un buton de manșetă.
Toate acestea până într-o zi
când o femeie și-a aruncat trupul în
mare
tulburând liniștea locurilor.
Atunci toți au vrut s-o spânzure
și l-au chemat pe el să construiască
spânzurătoarea.
A venit încet și rotindu-se în jurul femeii
a repetat acele cuvinte pe care nimeni
nu și le amintește prea bine
și care au fost dăruite pescarilor.
Târziu, i-au găsit trupul înfipt
într-o aripă de ancoră.
Când clopotele navelor bat
În hala de pește
bărbații au priviri de năvod.
Peștele așteaptă lucitor și cuminte
cu un ochi deschis către miazăzi
cu o aripă rătăcită în vânt.
Apele au întotdeauna culori de vitraliu
noaptea când clopotele navelor bat
spre risipirea pe punte a tuturor visurilor
de felinar, de bănci pictate, de cheiuri
lungi,
unde printre lăzi împuțite de pește
te-așteaptă cineva mirosind a cearceafuri
curate
și crezând serios în povestea sirenelor
care l-au tulburat pe Ulise
când marele corăbier nu mai era decât
un catarg.
Pe puntea aceasta marinarii au strivit
câteva femei,
de aceea este atât de alunecoasă și caldă
și apele geloase urcă să spele de pe
scânduri umbrele dulci,
pe care căpitanul îmbătrânit le sărută
câteodată,
când clopotul navei bate a furtună
și stelele se strâng una în alta de frig.
strânge firimiturile mamă
cineva încearcă la ușă
mamă
strânge firimiturile de pe masă
ascunde-mi vapoarele de hârtie
în coșul cu rufe
pune glastra cu flori pe noptieră
ochelarii așază-i peste albumul familiei
aranjează-ți un zâmbet pe față
spune-i că abia m-ai născut
dorm
cineva încearcă la ușă.
cum omul se culcă speriat
pe ochiul păunului seara se lasă
știu că poate acum un vapor se scufundă
înnebunit de marea liniște a mării
cum omul se culcă speriat
de marea liniște a zilelor lui
nu vreau să-mi amintesc