Cristian Pătrășconiu: Cum se poate naște un obiect de artă vizuală? Cum e la dumneavoastră? Mai întâi o idee – pe care vreți / trebuie să o convertiți în ceva concret? O idee ascunsă în piatră, să zicem? Sau o idee ascunsă într-o pânză albă? Sau?
Mircea Bochiș: Întotdeauna exista o grădină în care se poate întîmpla orice; Borges spune că cea mai frumoasă obligație a noastră e să ne imaginăm un labirint și un fir călăuzitor, încă nu l-am găsit, dar sînt aproape de intrare. Toate „întîmplările“ mele artistice s-au întîmplat în această grădină paradisiacă unde găsesti orice și poate cîteodată prea mult. Aștept cu nerăbdare intrarea în labirint cu oarecare teamă dar și speranță.
Un creator trece prin mai multe vârste. Care e prima vârstă a artistului Mircea Bochiș?
Nu cred că am o vîrstă; cred că așa s-a întîmplat – am început să desenez, la început a fost ușor, iar apoi cînd am început să învăț să desenez, lucrurile s-au complicat rău de tot, pentru că este greu să desenezi ca Mantegna. Nu m-am gîndit niciodată la vîrstă și nici nu am simțit acest lucru ca un pericol sau ca o responsabilitate pentru ceva anume, m-am gîndit întotdeauna cu spaimă să nu mă repet în ce fac, să nu cad în manierism și evident să-l ajung din urmă pe Mantegna și pe cei din jurul lui și mi-a fost suficient.
Și mai apoi? Celelalte vârste, mai puțin cea de acum…
Deocamdată mă simt destul de confortabil la vîrsta pe care o am. Nu sînt curios să văd ce se poate întîmpla în altă vîrstă, am trecut de multe ori granița și nu întotdeauna am găsit paradisul promis. Nu cred că poți să treci dintr-o vîrstă în alta după voia ta, sînt lucruri care se întîmplă singure și nu te anunță în prealabil.
Unde e acum artistul Mircea Bochiș? Lângă ce întrebări, lângă ce fel de certitudini despre artă și despre puterea (oare și vindecătoare?) a acesteia?
Nu cred că datoria artei este să vindece ceva, ea poate doar să prezinte toate aspectele și întîmplările spiritului uman într-o anumită epocă. Arta este un povestitor perfect a ce s-a întîmplat în fiecare epocă de cînd există omul pe pămînt. Ce fac eu în fața șevaletului sau în fața unui bloc de marmură este să povestesc în felul meu toate întîmplările din lumea care mă înconjoară fără să fie obligatoriu ca povestea mea artistică să fie percepută ca atare. Mi se pare extraordinar că spiritul uman poate să perceapă această poveste într-un infinit de moduri. Eșecul total este atunci cînd ce spui în fața șevaletului nu provoacă nimic.
O provocare: cine este privitorul ideal pentru ceea ce face, ca artă, Mircea Bochiș – o femeie sau un bărbat?
Dacă e să ne luăm după Jung, femeile îmi apar întotdeauna minunat de transfigurate și cu activitate fantasmatică mai puternică.
Există o povestire – e în cartea Povestiri orientale – la Marguerite Yourcenar despre un pictor și tabloul în care acesta ajunge să trăiască. Se intitulează Izbăvirea lui Wang Fo (și a fost impecabil tradusă în limba română de Petru Creția). Dacă ar fi posibil așa ceva: în care tablou al dvs. v-ar plăcea să trăiți, fie și numai pentru o perioadă relativ scurtă de timp?
Da, ceea ce e acolo, în Povestiri orientale, poate să fie o variantă, o cale pe care se poate merge foarte departe și poate să fie un drum cu un singur sens și să nu simți niciodată vreun regret că ai ales acest drum. Marguerite Yourcenar lasă deschisă și calea întoarcerii și asta mi se pare genial. Din păcate sîntem pe drumuri diferite, poate chiar paralele și nu cred că drumurile noastre se vor întîlni și spun asta pentru că niciodată intenția mea nu a fost să trăiesc sau să intru în vreunul din tablourile mele, pentru că ele nu au fost făcute să primească oaspeți. Toate picturile mele privesc ele spectatorul și vor să afle cît mai multe despre el sau despre ei și în această ipostază nu există loc pentru locuit în ele. Nu cred că ar fi foarte primitoare pentru un posibil oaspete în interiorul lor atîta timp cît singura lor preocupare este să vadă cu totul altceva. Mă voi gîndi totuși și la o pictură în care să poți locui, este bine să ai un loc unde să poți să fugi din cînd în cînd sau poate chiar definitiv. Acum nu am acest loc…
Aceeași provocare: în desenul sau tabloul oricărui alt artist din lumea noastră și din toate timpurile ați putea sau v-ar plăcea să trăiți?
Există un singur tablou în care aș intra definitiv și nu m-aș mai întoarce, „Madona cu pisica“ al lui Rembrandt în care cred că a intrat însuși Rembrandt, tabloul fiind o copie după un alt tablou în care probabil Rembrandt și-ar fi putut găsi refugiul la nevoie.
Un artist inteligent trăiește din crize?
Nu știu dacă un artist inteligent trăiește din crize, cred că pentru fiecare artist inteligent criza poate să ia diverse forme, unele chiar hazlii dacă ai scăpat teafăr din ele… Mă refer aici la una din întîmplările mele personale din ultimii ani dinainte de 1989. Am avut și eu „imboldul“ să-l pictez pe Tovarășul Ceaușescu într-un moment în care simțeam că în jurul meu se strînge încet, încet un laț al partidului și nu era bine deloc să te joci cu partidul un joc în care dinainte se știa cîștigătorul… L-am pictat la un pupitru înconjurat de flori adre sîndu-se poporului și l-am prezentat la expoziția județeană. Evident că a fost plasat central în salon și, după ce a fost văzut de soția mea și prietenul nostru Gyuri Kazar plecat prea devreme dincolo, spaima a fost și mai mare pentru că mi-au spus amîndoi că l-am pictat pe tovarășul ca întins pe un catafalc înconjurat de florile specifice acestui eveniment. Mi-au trecut fulgerător prin minte în acel moment versurile poetului polonez „Să mă-ngroape, / N-au putință nicicum ale Sfinxului ape. / Și tătarii și Moscova ști-m-or pe nume, / Și englezii și părți neștiute din lume, / Spaniolii și nemții și cei ce se-adapă / Din vecie din limpedea Tibrului apă“. Nu s-a întîmplat nimic rău decît că cei de la partid mi-au spus că nu pot cumpăra acest tablou pentru că îl consideră un cadou făcut tovarășului și un gest de atașament ori gesturile de atașament nu se pot cumpăra și nici nu au preț… Nu am habar unde se găsește momentan acest tablou, dar mi-ar plăcea să-l văd din nou și să fie la noi acasă pe perete. A fost, probabil, un fel de gest de strategie din partea mea, un refuz încăpățînat de a „arăta laba albă“, cum spune La Fontaine.
Ce este criza la Mircea Bochiș?
Criza este o stare permanentă pe care la un moment dat nu o mai sesizezi și ți se pare ceva normal, există doar intensități care devin supărătoare. Nu am trăit niciodată perioade lipsite de crize; cînd am început să mă maturizez am prins cu brio criza prăbușirii sistemului comunist; mai apoi a început criza noului sistem capitalist care continuă și acum și nici nu am habar în ce direcție se îndreaptă. Diverși învățați spun că este o perioadă normală această trecere de la un sistem la altul din punct de vedere istoric și că în următorii 50-60 de ani lucrurile se vor rezolva. Din păcate, 50 de ani pentru mine sînt prea mulți și mă mulțumesc cu starea de acum în care nu știu exact în ce direcție merg. Este interesantă și această variantă în care poți păți orice.
Dar femeia / femeile – pentru artistul Mircea Bochiș?
Femeia, femeile pentru mine sînt partenerele pe acest pămînt așa cum sînt pomii, frunzele, cerul, vîntul, munții, apele, cărțile, plumbul și încă multe, multe altele cu care încerc să găsesc metode de trai bun sau civilizat, sau de supraviețuire.
Ce fel de femei sunt sau vin pe pânzele dvs., în fotografiile dvs.?
Femeile din pînzele mele nu au nicio legătură cu femeia pe care o vedem zilnic sau cu noțiunea de femeie în special; ele exprimă stări. Spre exemplu, una din lucrări se cheamă „Bonă privind cu indiferență camera de unde în urmă cu două ore iubitul a plecat la război“. Aici este importantă camera și atmosfera din ea și modul în care este privită această cameră și nu femeia în sine. Îmi pare rău dacă-i dezamăgesc pe cei care sînt convinși că doar femeia contează în picturile mele și nimic altceva. Nu doresc să fiu extrem de explicit la această întrebare pentru că explicațiile la un moment dat se pot transforma într-o cenzură pentru privitor care automat devine obligat să privească o lucrare doar prin prisma explicațiilor date și nu doresc acest lucru. Pentru fiecare privitor o pictură trebuie să fie un lucru personal pe care să-l privească cum vrea, să-l folosească cum vrea, să-l interpreteze cum vrea și să-și găsească propriile explicații pentru ceea ce vede.
Sunt, în arta dvs., net mai multe femei decât bărbați. De ce?
Nu sînt bărbați în picturile mele, bărbații sînt la rîndul lor perfecți pentru a exprima anumite stări, dar sînt stări care nu-mi plac. Bărbatul într-o pictură poate să reprezinte războiul și nu-mi place războiul, poate să reprezinte eroul și eroii sînt în general morți sau dacă sînt vii reprezintă cataclisme care pot să ia orice formă și nu-mi plac cataclismele. Nu poți să pictezi un bărbat croșetînd și să creezi astfel o stare și atunci îi evit deocamdată… Dar cine știe cum voi vedea lucrurile mîine.
Culoarea dvs. favorită care este? Și de ce? Sau, haideți, nu una singură, ci 3 culori favorite?
Este o întrebare care pusă la diverși poate să aibă infinite răspunsuri. Goethe spune despre culori ca sînt faptele luminii, faptele ei și suferințele ei. Julian Barnes într-unul din eseurile lui despre artă vorbește despre Flaubert în postura de colorist la care intriga unui roman este mai puțin importantă decît dorința de a da expresie unei culori. Pictorul procedează exact pe dos. În literatură iubești de multe ori culorile uluitoare și imposibile în detrimentul acțiunii. Le Corbusier îl dojenea pe Braque că era amorezat de culoare. Eugenio d’Ors în lecțiile lui spune că pictorii venețieni – și aici face referințe directe la Tizian – înainte de a ajunge la culoare își preparau tablourile pe pînză cu o compoziție pregătitoare. Cred că pentru fiecare, culoarea poate să fie un obstacol sau o salvare și aș putea să continui cu exemple nenumărate care într-un final ar complica extrem de tare lucrurile. Culoarea mea preferată este culoarea roz, nu am alte preferințe, restul culorilor le folosesc ca pe ceva care există, de care ai nevoie, dar nu intră la preferințe. Este complicat să explic de ce culoarea roz este culoarea mea preferată pentru că ar trebui să fac asta în culoare într-una din picturile mele și este complicat dacă nu chiar imposibil. Pictura este în esență mută și explică lucrurile altfel decît literatura pentru care o explicație este un lucru banal, chiar foarte banal. Apelînd la literatură cred că cel mai bine ar putea ilustra preferința mea pentru roz Mario Vargas Llosa cu/prin cartea sa Omagiu mamei vitrege. Aici totul se petrece sub imperiu acestui roz pe care nu-l vezi, dar îl simți și care domină totul chiar pînă la dispariția persoanelor implicate. Cred că celelalte genuri artistice pot interveni în alte genuri artistice și să explice sau să traducă direct lucruri pe care genul respectiv nu-l poate face direct. Este complicat să-ți închipui că povestea lui Mario Vargas Llosa din această carte se poate povesti într-o piesă simfonică. Literatura, la rîndul ei, poate avea nevoie de ajutor pentru a putea declanșa operele sale – mă refer aici la aceeași carte în care Llosa, la începutul unei povestiri, prezintă o pictură clasică sau nu neapărat clasică care apoi declanșează totul. Aceste povestiri nu ar fi apărut niciodată fără existența acestor imagini mute care au declanșat totul. Am putea spune că aceste povestiri sînt traducerea lor în limbajul gîndirii lui Mario Vargas Llosa a imaginii văzute. Întorcînd lucrurile pe dos, una din explicațiile pentru preferința mea pentru culoarea roz este cartea lui Mario Vargas Llosa, Omagiu mamei vitrege, unde totul se petrece în jurul acestui roz nevăzut. Este complicat să explici întotdeauna un lucru pînă la capăt, este la fel ca traducerea unui text dintr-o limbă într-alta în care există expresii pe care oricîte cuvinte ai folosi nu le poți explica pînă la capăt, poți însă să sugerezi o cale fără ca totul să trebuiască să fie extrem de explicit. Cam așa este în cazul meu culoarea roz…
Culoarea cea mai misterioasă pentru dumneavoastră? Și de ce?
Culoarea cea mai misterioasă este negrul pentru că acolo se poate întîmpla orice, nu există opreliști, nu există salvări, nu există un capăt la ceva, nu există nimic definit. Noi, în existența noastră, sîntem obișnuiți că orice lucru are un început și un sfîrșit, iar negrul nu are. Negrul poate să aibă definiția infinitului pe care noi nu am fost programați să o înțelegem. Moshe Idel numește aceste lucruri pe care nu am fost programați să le înțelegem arcane și ele trebuiesc luate ca atare și nu trebuie căutată nicio explicație, pentru că nu au explicații în sistemul nostru de gîndire. Am fost programați pentru a înțelege această lume doar cu trei dimensiuni și a fost suficient. Abia de puțin timp am acceptat a patra dimensiune care este timpul. Învățăturile înalte ne spun că există încă 10 dimensiuni ale universului. Negrul intră în această categorie pe care nu o putem înțelege și este bine să fie lăsată așa. La polul opus este albul care te poate duce pe aceeași cale cu negrul. Ambele sînt considerate non culori și încerc să le evit pentru a nu-mi complica existența, dar nu reușesc întotdeauna. Este complicat și extrem de riscant să intri în lucruri pe care nu le înțelegi, dar tentația există și de multe ori intru fără să am la mine aparate de salvare.
Ce este haosul pentru arta dvs.?
Nu cred că haosul poate să aibă legătură cu arta, cred că arta este cea care face să dispară haosul și să clarifice lucrurile. Mă refer aici la capodoperele rămase în istoria omenirii și nu la încercările haotice care au existat în toate timpurile a celor care credeau că dacă ai la îndemînă o pensulă și culori, ai și adevărul de partea ta. Capodoperele rămase au povestit despre tot, inclusiv despre haosul din timpurile lor. Se poate discuta despre haosul din artă în arta contemporană, unde încă lucrurile nu sînt definite și nici catalogate, pentru aceasta fiind nevoie de timp.
În oglindă: ce e ordinea pentru arta lui Mircea Bochiș?
Este o întrebare dificilă, pentru că nu mi-a plăcut niciodată ordinea în nimic. Ordinea impune automat disciplină și prea multă disciplină poate să devieze spre lucruri care nu mai pot să fie controlate și așa dispare și ordinea. În artă nu cred că poate să fie impusă ordinea de niciun fel, pentru că arta nu este dezordine.Tinerețea mea a fost a unei dezordini romantice „o dereglare a tuturor simțurilor“, cum ar spune Rimbaud. Am învățat cu trecerea anilor ce înseamnă să fii disciplinat. Cineva spunea că nu există iluzie mai mare decît propria oglindă.
Din punctul dvs. de vedere: ce înseamnă acum, ce mai înseamnă acum să fii original în artele plastice?
A fi original înseamnă să nu închei capitolul propriei tale istorii prin edificarea unui trecut dacă vrei să ai un viitor. Marea revoluție modernă în artă a început cu Giotto prin privirea frontală a tabloului și de aici încep apoi celelalte priviri care toate au fost originale și au marcat totul. Pentru mine să fiu original înseamnă să încerc să luminez tablourile mele din interior.
V-a încercat această stare/trăire: că totul, tot ce e esențial, s-a mai făcut în domeniile dvs. de activitate?
Da, tot ce este esențial s-a făcut. S-a făcut și se va face mai departe, arta plastică va configura lumea vizibilă, va inventa noi mijloace de expresie, corelații de sensuri, existînd și posibilitatea de direcții opuse. Nu cred că s-a terminat tot ce este esențial pentru că totul este într-o continuă mișcare care schimbă lucrurile și le dă alt sens și altă înțelegere. Esențialul din mine, din arta mea poate să nu fie înțeles deloc azi.
În literatură, se spune că nu se scrie, de fapt, ci se rescrie. În artele vizuale, cum ați spune – în aceeași direcție? Se redesenează, de pildă?
Toate lucrurile se rescriu și se redesenează dar în alt fel pentru că totul este într-o continuă mișcare și nimic nu rămîne pe loc. Într-un fel s-a pictat un nud în 1300, în alt fel în Renaștere și în alt fel în 1910. Lucrurile rămîn aceleași, dar pot să primească sensuri noi sau să însemne altceva. Redesenăm aceleași lucruri la infinit pentru a putea povesti tot ce ne înconjoară altfel, încercînd astfel să facem un alt limbaj care înainte nu exista. Există acum un limbaj artistic între toate genurile artei care înainte nu exista și se poate redesena totul, un obiect, o ființă vie sau moartă, un poem o operă simfonică. Acest mixaj între toate genurile artei îți permite să treci de la un gen de artă la alt gen de artă cu o ușurință care pînă de mult timp nu exista și să redesenezi sau să rescrii totul. Personal am redesenat poemele lui Gabriel Chifu sub forma „Plăcuțelor din Medio Monte“ și a ieșit bine.
De unde pasiunea dvs. pentru ceasuri? De unde și de când?
Întotdeauna mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un turn cu ceas și singura mea treabă să fie să am grijă de acel ceas, să-l întorc la timp și să am grijă să bată pe clopot orele la timp. Nu a fost să se întîmple așa, dar fascinația a rămas și iubirea pentru mecanism care s-a transformat în restaurarea unor mecanisme de orologii care și azi funcționează. Unul din ele este în Italia – îl vizitez din cînd în cînd și-mi spune ora exactă. În aceeași măsură am fost fascinat de alt mecanism din apropierea orologiului care este orga. Orga cred că este singurul instrument muzical care intervine în structura compozițională a unei lucrări modificînd ușor sensul. Cred ca este fascinant să știi să repari orgi sau să le construiești, dar, din păcate, nu știu să fac acest lucru și mă mulțumesc cu ceasurile de turn.
Câte aveți?
Cred că am în jur de 200 de ceasuri cu mecanismul pe lemn; sînt ceasuri țărănești care se vindeau pe la 1800 în tîrguri, proveniența lor fiind din Pădurea Neagră. Toate sînt făcute manual cu cadrane superbe pictate manual pe porțelan sau lemn cu scene de vînătoare și peisaje mirifice.
Ce faceți cu un ceas care s-a stricat?
Toate ceasurile ce ajung la mine nu funcționează și le repar sau mai corect spus le restaurez și prind astfel din nou viață. Un ceas care nu merge este un lucru trist și niciodată nu mi-au plăcut lucrurile triste.
Ce faceți cu timpul pe care vi-l arată sau nu ceasurile dvs.?
Îi spun: nu plec, ajung…
Care este instrumentul dvs. favorit atunci când lucrați? Dar materia preferată?
Nu am un instrument preferat pentru cînd lucrez. Dacă ideea pe care vreau să o exprim necesita piatră atunci apelez la dălți, dacă necesită culoare atunci apelez la pensule și culori, dacă necesită un limbaj video apelez la cameră, la fel în cazul graficii și a celorlalte genuri care rămîn. Întotdeauna ideea impune tehnica de lucru – este ca și cum ți-ar spune „pot să-ți povestesc acest lucru doar în bronz“ și atunci pornesc imediat cuptorul de topire. Norocul meu este că pot trece de la o tehnică la alta fără nicio greutate.
Vă expuneți sau, mai degrabă, vă ascundeți în arta dvs.?
Nu ai cum să te ascunzi în ceea ce faci și ar fi absurd să faci asta. Dacă vrei să te ascunzi nu trebuie să faci nimic și rămîi ascuns. Nu cred că există vreun artist, scriitor, muzician, compozitor, om al imaginii care să se dedice artei cu scopul de a se ascunde.
Grav sau ludic – ce sunteți mai mult în arta dvs.? Optimist sau pesimist? Sau, în privința acestor două ultime categorii, nici nu contează, în fond?
Nu m-am întrebat niciodată, dar acum dacă mă gîndesc cred că sînt realist și asta m-a ajutat și să supraviețuiesc ținînd cont că am trecut prin prăbușirea unui sistem și am intrat în alt sistem pe care trebuie să-l construiesc cu uneltele rămase din celălalt sistem. Cred că pe lîngă acest realism pe care mi-l revendic am și momente de reverie în care visez extrem de frumos, chiar prea frumos. Mă gîndesc cîteodată ce frumos ar fi fost ca Bolano să scrie pe cer cu Messerschmittul o cronică despre ce fac sau m-aș fi mulțumit poate și dacă scria numai „BOCHIȘ“.
Ultima întrebare: vă e de ajuns realitatea? E o întrebare pe care o pun și omului, și artistului Mircea Bochiș.
Da, îmi este de ajuns doar realitatea pentru că am avut ocazii la care am asistat cum ficțiunea dusă la extrem avea o culoare foarte palidă.
