În perioada 19-23 august, la Putna, s-a desfășurat ediția a XVIII a a Colocviului anual al Fundației Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta.
Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta. Lucrarea pe care eu am prezentat-o s-a numit Școala în era virtuală. Ca în fiecare an, și lucrările de la Colocviul de anul acesta vor fi adunate într-un volum sub denumirea Caietele de la Putna. Pentru a descoperi nivelul intelectual la care se desfășoară Colocviile de la Putna, e de ajuns să răsfoim aceste volume, editate de Fundația Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta a Sfintei Mănăstiri Putna, fundație care funcționează cu binecuvântarea Înaltprea sfințitului Părinte Calinic, Ar hiepiscop al Sucevei și Rădăuților, așa cum aflăm în deschiderea fiecărei cărți. Având în vedere cele precizate mai sus, nu voi rezuma nici lucrarea pe care eu am prezentat-o. Scriu o singură idee, o idee de bază, din cele pe care le-am formulat: elevii/ mintea elevilor se află într-un mare pericol din cauza digitalizării și a lumilor virtuale în care trăiesc. Am adus argumente și exemple. Mulți dintre distinșii participanți mi-au dat dreptate. Alte persoane de marcă au considerat că exagerez și că nu este chiar atât de gravă situația, că digitalizarea este absolut normală, doar că totul trebuie făcut cu măsură și că elevii pot înțelege, pot fi învățați de către profesorii lor cum să utilizeze cu folos tehnologia și cum să evite dependența digitală. Am fost și sunt total de acord că măsura este cheia mereu și în tot. Dar cum și cine a măsurat/măsoară digitalizarea și virtualizarea în școală, în ultimii ani? Cât privește capacitatea pe care ar avea-o elevii de a înțelege aspectele pozitive, respectiv negative ale tehnologiei și puterea lor de a nu deveni dependenți de digital, de virtual și, mai ales, puterea pe care ar avea-o profesorii de a-i determina pe elevi să trăiască mai puțin în lumea virtuală și mai mult în lumea reală, acestea sunt speranțe nobile specifice intelectualului optimist care trăiește în turnul său de fildeș. Am scris și eu în această pagină de revistă-fanion, au scris și au spus, în atâtea reviste și emisiuni de literatură și de cultură, și profesori remarcabili, foști miniștri ai Învățământului despre cât de bombardată a fost și este școala noastră cu tot ce presupun și impun digitalizarea, virtualizarea, standardizarea și uniformizarea. Ce s-a întâmplat? Au avut loc alte atacuri. Nu voi repeta exemplele pe care le-am dat în articolele anterioare. Nu este cazul, fiindcă zilnic putem găsi altele, noi. u n exemplu recent: în 12 august 2024, am primit, prin poșta electronică, o invitație – Invitație la Festivalul Digital Predau Viitor! Inspirație pentru profesori în noul an școlar!. Invitația presupune, de fapt, înscrierea gratuită la „conferința profesională internațio nală despre pedagogie, cetățenie digitală și educație STEAM“. Din aceeași invitație aflăm și că la cele două ediții anterioare au participat – virtual – 7500 de profesori! Fiecare profesor din învățământul preuniversitar completează la sfârșitul fiecărui an școlar o fișă de (auto)evaluare. Niciunul dintre noi nu ar putea obține punctajul maxim la multe (sub)criterii, în lipsa hârtiilor care demonstrează că ne-am perfecționat digital și că predăm (și) digital. Toate fișele de evaluare a lecțiilor susținute pentru gradele didactice (definitivare în învățământ, gradul II, gradul I) conțin criterii care impun evaluarea profesorului și în funcție de utilizarea tehnologiei moderne (softuri educaționale, platforme educaționale) în lecțiile susținute. Toate cursurile pentru experți de tot felul, inclusiv pentru evaluarea la examenele și la concursurile naționale, au fost susținute online, fără a-i păsa cuiva dacă există cumva și profesori remarcabili, dar fără cunoștințe „digitale“. Începând de anul acesta, corectarea, de fapt, evaluarea lucrărilor de la evaluarea națională a elevilor de clasa a VIII-a și de la bacalaureat s-a realizat exclusiv online. Am remarcat entuziasmul a zeci de profesori. Am citit articole în presa națională despre acest succes, despre cât de multe avantaje aduce o astfel de corectare, pardon, evaluare. E mult mai simplu, e mult mai ușor, nu trebuie să mai calculăm etc. Da. Așa este. Și ce înseamnă asta? Că ne vom pierde, repede și definitiv, aptitudinea și, foarte important!, dreptul de a corecta lucrările cu stiloul cu cerneală roșie, de a scrie ce trebuie corectat, care este varianta corectă, care este sfatul nostru pentru fiecare elev. Elevii au dreptul ca înainte de a contesta nota obținută să „vizualizeze“ propria lucrare. Și ce să vadă în afară de ce au scris? Cum să afle și să înțeleagă ce au greșit, unde au greșit, cum trebuia să facă?! Nu mai spun că niciodată, la niciun examen, la niciun concurs, la nicio olimpiadă, nu este adusă la cunoștința publicului interesat o rezolvare integrală de notă maximă, pentru ca fiecare elev să-și poată compara răspunsurile și să poată învăța. Baremele sunt, în cea mai mare parte, bareme de evaluare și de notare, nu de corectare. Ele conțin răspunsuri doar la itemii obiectivi și, cel mult, la aceia semiobiectivi. Un alt exemplu că digitalizarea este „prioritatea zero“ în învățământ? Doamna profesoară Lucia Gabriela Munteanu mi-a semnalat un text publicat pe site-ul Edupedu: Peste 100.000 de profesori vor fi instruiți în pedagogie digitală și vor face o resursă educațională deschisă, până în septembrie 2025. Cele 19 programe de formare aprobate de Ministerul Edu cației. Potrivit articolului, 80 de milioane de euro au fost alocate din PNRR pentru „formarea a 100.000 de profesori din învăță – mântul preuniversitar de stat și publicarea a 50.000 de materiale educaționale deschise create de 50% dintre cadrele didactice formate. Valoarea unui proiect este de minim 2,4 milioane euro și ar trebui să formeze cel puțin 3.000 de profesori.“ În același loc se găsește și lista universită ților care au fost selectate pentru finanțare, precum și denumirile proiectelor câștigătoare (Profesori de calitate pentru învățământ de calitate, Pedagogie digitală în educație. Implementarea de programe digitale pentru formarea competențelor profesorilor și dezvoltarea de resurse educaționale deschise PeDigiEdu ș.a.). Dacă exemplele de mai sus nu sunt suficiente pentru a înțelege că s-a pornit o revo luție mascată pentru anularea totală a elementelor clasice și tradițio nale din învățământ, putem nota și altele. î nlocuirea catalogului clasic exclusiv cu catalogul electro nic, organizarea doar on – line a consfătuirilor județene ale profe – sorilor din învățământul preuni – versitar, anularea zilei numite „zi metodică“ (probabil, pentru a face cursuri de digitalizare…), renunțarea la condica obișnuită de prezență a profeso rilor, comunicarea în permanență a profesorilor cu directorii, cu inspectorii, cu colegii, cu părinții pe nenumărate grupuri de WhatsApp etc., etc. Un alt coleg, cu activitate didactică și în România, și în Franța, domnul profesor Radu Creangă, mi-a semnalat o declarație a unui ministru din Guvernul României. Din păcate, nu pot să nu o redau! Așadar, domnul ministru declară: „Digitalizarea unui stat şi a unei societăţi înseamnă o reformă structurală de cea mai mare, o reformă mai de amploare decât orice alt tip de reformă. Este o transformare civilizaţională, ca să zic aşa, pentru că trecem de la o paradigmă la alta. Acum nu vă supăraţi pe mine, o să se supere sistemul de educaţie pe mine. Dar noi am rămas la metoda de învăţare… mă uit la copiii mei. Copiii mei învaţă încă aşa cum învăţa tatăl lor, pe aceeaşi programă neadaptată la nimic. Digitalizarea constă în mail-uri sau în WhatsApp-uri, ceea ce mi se pare infantil dacă discutăm de digitalizarea în sistemul de educaţie“; ,,Deci ei se adaptează mult mai repede, dar noi nu le oferim nimic. Noi o să-i punem să înveţe Moara cu noroc a lui Slavici, nu vă supăraţi, cu tot respectul, trebuie să îi ducem să citească, dar haideţi să facem în mod atractiv. Nu poţi să-i ceri Moara cu noroc a lui Slavici de pe carte, când el toată ziua stă cu ochii în tabletă, în digital. Ori transformăm din perspectiva asta educaţia într-un mod reformator, cu ochii la viitor, ori o să fim într-o struţo-cămilă“; „Trebuie totuşi acolo gândită o adaptare rapidă pentru că pe noi ne-au depăşit copiii. Cel mare a prins digitalizarea, să zic aşa, Android-ul, pe la şapte ani, a început să se joace pe YouTube, fără să-i zicem noi. Cel mic, în schimb, la doi ani de zile, ne trezeam că cântă telefonul şi nu ştiam de ce cântă telefonul. Vedea cum facem noi pe Android şi a început să fure, cum apasă el pe ecran. Deci ei se adaptează mult mai repede dar noi nu le oferim nimic.“ Ce ar mai fi de spus după acest anacolut multiplu? Slavă Domnului avem încă personalități adevărate și oameni de cultură de mare valoare care vorbesc și scriu mereu despre pericolele prezente: noile „culturi“, digitalizarea masivă, virtualizarea. De ce nu-i ascultă nimeni? Prin ideile lor, izvorâte din mii de cărți citite în mod clasic, cerbicia culturnicilor trece precum cuțitul prin unt. De ce?