Memoriile unui istoric con temporan sunt mereu de mare interes, căci amintirile nemijlocite se asortează cu rezultatele reflecției de specialitate asupra unor realități trăite sau cel puțin contemporane. Regula este confirmată și copios ilustrată de un fost universitar bucureștean, care o vreme a îndeplinit și funcția de șef al Arhivelor Naționale: Ioan Scurtu, autorul volumului Martor la impunerea, evoluția și prăbușirea regimului socialist totalitar din România (1957-1989). Titlul, vădind preocupare mai ales pentru acuratețea conceptuală, este greoi și neatractiv, dar el acoperă bine ceea ce aduce în discuție volumul. Practic, combină rememorarea personalizată cu salturi în timp până la prilejurile retrospective cu care celui care scrie i s-au dezvăluit culisele necunoscute ale unor evenimente istorice de mare importanță în perioada celor cincizeci de ani de comunism.
Apropo de termenul prin care se denumește în mod curent această etapă istorică, Ioan Scurtu remarcă judicios că: „Prin Constituția din 1952 acesta [regimul] a fost definit [ca] «regimul democrației populare», iar prin cea din 1965 era numit «socialist». Niciodată, dar absolut niciodată, un document oficial din anii 1948 – 1989 nu a numit regimul politic din România ca fiind «comunist». Analizând documentele oficiale interne fără îndoială că lucrurile stau astfel. Chiar și unii autori străini, precum François Fejtö, vorbesc în sintezele lor despre regimuri de democrație populară. Dar aspirația către instaurarea necondiționată a comunismului în țara noastră, caracterul fățiș declarat al partidului unic de conducător al societății și statului prin sistemul de alianțe patronat de Kremlinul roșu îndreptățesc întrebuințarea pe mai departe a formulei „regim comunist“, chiar dacă propunerea istoricului își are îndreptățirea ei (una conformistă în raport cu formulările oficiale de odinioară).
Se vede încă de la primele pagini, dense de informații și reflecții menite să stârnească cititorul, că volumul lui Ioan Scurtu merită să fie citit cu toată atenția. Încă de la primele alineate, se menționează explicit și fără înconjor că înainte de 1958 „în România factorul determinant era cel sovietic“. Erau vremuri când România aplica prevederile Convenției de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944, când „în fiecare județ … existau comisii sovietice care se ocupau de preluarea bunurilor în contul respectivei Convenții, dar și multe altele fără nici un fel de documente“. Datorită acestei împrejurări, nu poate fi stabilit cu exactitate efortul economic al României din acei ani (1944 – 1958), multe bunuri fiind luate fără acte.
Retragerea trupelor sovietice din țară în vara lui 1958 a avut ca prim rezultat un nou val de îndoctrinări, de sancțiuni și de excluderi, dar și de arestări, mai ales din rândul intelectualilor (lotul Noica ș.a.). Se încerca astfel, spune Ioan Scurtu, să se „demonstreze sovieticilor că, și după retragerea Armatei Roșii, România era o «verigă tare» a lagărului socialist“. Totodată, în cadrul adunărilor pe linie de partid, de U.T.C. etc. „era elogiat prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, pentru a demonstra liderilor de la Kremlin că se bucura de susținerea maselor, se aplauda și se scanda «Gheorghiu-Dej! Gheorghiu-Dej!»“. Asemenea precizări, care evocă „baletul“ politic care a însoțit marea victorie a renunțării la ocupația armată a Moscovei, punându-se în scenă mari ceremonii de culpabilizare și de pedepsire a neconformilor, pe de o parte, și glorificarea numărului unu al țării, pe de alta, completează salutar informația cunoscută deja, reconstituind o realitate contrastantă, în cadrul căreia totalitarismul își arăta două dintre fețele sale: cea amenințător-punitivă și cea conformist-apologetică. Teroare și extaz rigid, încorsetat în forme intens supravegheate – combinație pe care astăzi o etalează în forma sa cea mai apropiată, fiind socialistă și atee, Coreea de Nord.
Pe parcursul întregii sale contribuții memorialistice, Ioan Scurtu își onorează pariul liber asumat, evocând istoria trăită așa cum a cunoscut-o nemijlocit, dar și cum a deslușit-o prin lecturi și întâlniri cu oameni mai știutori. Astfel, pentru a propune o versiune mai puțin eliptică asupra preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu, istoricul a beneficiat de destăinuirile unor oameni de la vârful ierarhiei comuniste: fostul ministru Ștefan Andrei și, respectiv, Gheorghe Apostol, marele perdant al succesiunii lui Dej. Întâlnirea cu ei a avut loc târziu, în anii de după revoluția din 1989, dar detaliile aflate au permis înțelegerea mai adecvată a momentului istoric respectiv, capital pentru devenirea postbelică a României.
Ca expert în istorie contemporană și ca director al Arhivelor, Ioan Scurtu a fost considerat un om prea legat de trecut, insuficient de deschis la înnoirea inaugurată prin execuția Ceaușeștilor. Prezentul volum se prezintă însă ca un document demn de luat în seamă la o eventuală reconsiderare a acestui portret, făcând din autor un memorialist demn de întregul interes al publicului.