Cu romanul Pe ape învolburate, Niculae Manolache continuă seria scrierilor sale care au ca subiect confruntările pe care le-a avut, în vremurile opresiunii comuniste din anii 60-70 ai secolului trecut, elevul de liceu, adolescentul și tânărul cu același nume, cu Securitatea și reprezentanții odioasei instituții.
Dacă în romanul precedent, Sub vremurile securității, instituția era precizată chiar din titlu, eventualii cititori fiind puși, cum se spune, „în temă“ cu subiectul narațiunii. Recenta scriere lasă, din adins, loc liber imaginației care precede lectura. Însă titlul ales, nu este nici pe departe un joc al fanteziei autorului, ci o trimitere directă la mediul în care au loc „pătimirile“ tânărului ce-și „satisface stagiul militar“ (conform tristei sintagme din epocă), la o unitate a marinei militare.
Iată cum, după apăsătoarele anchete la care este supus elevul de liceu, suportând cu demnitate monstruozitatea și, în egală măsură, absurdul dus până la ultimele limite ale umanului, „brațul lung al securității“ se întinde, cu aceeași perfidie, și pe „teritoriul marin“.
Aceeași „vină“ – o banală corespondență către secția muzicală a postului „Europa Liberă“, a elevului Manolache, doritor de muzică adevărată, amplificată, acum, de primirea unui pachet cu cărți de la o familie din Franța – pe ai cărei membri îi ajutase, traducând, să-și cumpere câteva discuri cu muzică românească de la celebrul, în epocă, Magazin „Muzica“ –, capătă, de această dată, dimensiunile unei infracțiuni de-o „gravitate“ teribilă. Gândirea îngustă, aberantă a politrucilor în haină militară, văd în comportamentul firesc al tânărului o gravă amenințare la securitatea statului și iau măsuri „în consecință“ : anchetarea, intimidarea și amenințarea cu închisoarea, în fond, o previzibilă excludere din viața socială a unui tânăr care dorea să-și făurească un viitor tocmai în domeniul respectării și aplicării legii, urmând Facultatea de Drept.
„Vina“ teribilă a tânărului care nu dorea decât să-și trăiască bucuriile unei adolescențe normale, să asculte muzică și să citească literatură veritabilă, ignorând mizerabilele documente de partid și agramatele cuvântări ale tovarășului, trebuia înăbușită din fașă, dar și pedepsită exemplar.
Desigur, cei care au trecut prin timpurile acelui „viitor luminos“, trăit însă la lumina lămpii, știu că, de fapt, printr-un comportament demn, de om liber, vizată era nu „securitatea și independența țării“, ci regimul opresiv, totalitar și antiuman, instaurat de clica comunistă obedientă cizmarului gângav și savantei analfabete.
Fiind un om al rigurozității înainte de toate, autorul nu se pierde în noianul faptelor, selectând ceea ce este semnificativ din învolburatele „relaționări“ cu șefii-comandanți, „garnisiți“ cu grade mai mari sau mai mici, uniformizați, însă, de aceeași obtuzitate agresivă. Niculae Manolache își spune povestea într-un registru narativ direct, simplu, pe măsura „seriozității subiectului“, fără „efecte speciale“ și înflorituri stilistice parazitare, cu detașarea omului care încearcă să înțeleagă și cele mai aberante manifestări umane, și care dă acea veridicitate apreciată de cititorul care vrea să cunoască cât mai bine, de la sursă, cum se spune, ceea ce a însemnat experiența tristă a comunismului.
Romanul nu este lipsit și de o undă subțire de umor, atât de necesară celui care trece prin acest gen de situații. Relevante sunt, din această perspectivă, prezentarea și portretul unor personaje, dar și dialogurile în care grotescul situațiilor se împletește cu umorul involunar, specific, putem spune, celor îmbâcsiți cu o ideologie care mutilează mintal și sufletește. Copleșitoare este mizeria morală a celui sugestiv numit Ochilă, dar și a altor politruci, pentru care rolul lor în armată se reducea la batjocorirea soldaților și la anihilarea totală a oricărei urme de personalitate. În antiteză, cele câteva personaje „normale“, soldați și „colegi de suferință“ cu autorul, se disting prin acel bun-simț al omului simplu, însușire cultivată firesc în familiile lor modeste, nepervertite de tarele insidioase ale comunismului.
Trebuie văzut în această carte-document, în care Niculae Manolache ne mărturisește drama sa, dar care a fost și drama a milioane de români, și un elogiu adus celor care au îndrăznit să gândească liber și să ignore copleșitoarele amenințări ale represiunii comuniste.
Pe ape învolburate este o carte necesară, mai ales acum, când, la peste un sfert de secol scurs de la prăbușirea comunismului, tot mai puțini sunt cei dispuși să rememoreze ororile unei dictaturi atroce, care, atâta amar de ani, ne-a măcinat mintea și sufletul.